Viața după o operație pe creier – sau despre suferință

Mereu am zis că eu am nevoie sa trăiesc intens ca sa pot scrie. Și iată că, după o pauză lungă de la scris, întreg Universul a complotat să mă impulsioneze. Si ce mai impuls! A încercat cu o naștere, nu a mers,  7 luni de mamicie, dintre care trei din alea grele…tot nimic. Așa ca și-a adunat toate forțele și a reușit în final cu o tumoare. Pe creier.

Un schwannom vestibular de 4,3 cm, crescut pe nervul acustic imi apăsa până acum 10 zile pe cerebel si pe trunchiul cerebral, punându-mi în pericol funcțiile vitale.

Tot ce am putut face în cele 3-4 săptămâni de la aflarea veștii și până la operație a fost să mă gândesc la alăptat și la Vladimir, la facilitarea altor  îngrijitori pentru el, aka bunicii și tatăl, și la alăptat și iar la alăptat.

Scriu rândurile astea în primul rând pentru mine. Simt că am trăit atâta suferință și atâtea gânduri încât îmi explodează și ies pe urechi dacă nu le scot eu prin degete.

Scriu și pentru prieteni, cu care am apucat să vorbesc foarte puțin și a căror mesaje de încurajare mi-au zburat prin minte când eram la terapie intensivă. Acolo am început să scriu în minte rândurile astea și am continuat să respir ca să pot ajunge să le aștern aici. Scriu și pentru ceilalți prieteni, cu care nu am apucat să vorbesc deloc, și scriu pentru toată lumea care o vrea să citească doar ca să urlu în gura mare: Sunt în viață!

Deschid ochii. Sunt într-un tub alb și luminos. De la picioarele mele parcă se aud niște voci. Vreau să mă ridic dar îmi dau seama că nu pot să clintesc nimic din corpul meu. Îmi amintesc. Doi bărboși simpatici stăteau deasupra mea și făceau glume așteptând anestezia să-și facă efectul. Ei îmi spuseseră și că urmează să mă trezesc la terapie intensivă sau în sala de operație, dacă domnul profesor consideră că e necesar un CT. Sunt probabil în CT. Să fi mers ceva prost oare? Aud un zgomot puternic. Un fel de…horcăit? E respirația mea. De ce respir așa? Am uitat să le spun despre secreția mea lentă și continuă de muci. O să mor. Asta o să îmi împiedice respirația și o să mor! Ce fraieră sunt! Și m-au întrebat de-atâtea ori dacă am ceva condiții speciale de raportat! (primul mic atac de panică)

Încep să vomit violent. Sunt tot întinsă pe spate, într-un tunel întunecat, de data asta. În mișcare. Îmi vomit în gură. De ce nu mă ridică nimeni? Încep să mă zbat (sau am impresia că o fac) și să zbier (probabil șoptesc) ”I am choking!”. Mă ridică într-un final. ”Did you get enough air?!”, (al doilea mic atac de panică).

Ajung într-o cameră întunecată cu multe aparate bipăitoare (”terapie intensivă”, mă gândesc). Un tânăr cu față angelică apare lângă patul meu și îmi spune zâmbind: ”Hello, I am…(era atât de drăguț încât i-am uitat numele) and I will be helping you tonight.” O, da, în sfârșit mă simt în siguranță! La scurt timp apare și Mile. Asistentul îi spune că îl pot auzi și că mă poate lua de mână. Îl strâng de mână de câteva ori. El îmi vorbește ceva iar eu mă îngrijorez că se va speria de mine. Nu știu cum arăt dar bănuiesc că nu prea bine. Și am dreptate. După câteva zile aflu că a leșinat când m-a văzut.

Mile pleacă repede și rămân doar cu asistentul și cu alți colegi semi-vii. Am patul puțin ridicat și pot vedea asistenți care mișună, alte paturi și monitoare care clipocesc. Asistentul mă pune uneori să-i urmăresc un deget și mă întreabă câte văd. Văd două dar știu că e unul singur. Mai zice câte un ”Ok, it’s ok” care mă liniștește iar aparatele de lângă mine fac mereu bip bip bip, ceea ce mă neliniștește. De fiecare dată când aparatele o cer, asistentul vine și îmi ia sânge, uneori și din 10 in 10 minute. Mai vomit o dată, mai primesc niște oxigen, mai îmi schimbă niște branule…și uite-așa se scurge o parte din noapte. Îmi conectează un tensiometru la mână și îmi spune că îmi va lua tensiunea în mod automat din 20 în 20 de minute. Ce bine, pot să aproximez timpul! îmi zic, dar nu reușesc să le țin șirul. Pe măsură ce-mi revin în simțiri devin tot mai pronunțate diferite disconforturi și dureri. Îmi simt capul ca pe un bolovan și nici nu îndrăznesc să încerc să îl ridic, am picioarele reci, stau lipite de o bară metalică de la pat iar în mâna stângă am mai multe branule, fixate cu o fașă și o mănușă gonflabilă. Și tot pe măsură ce-mi revin, reușesc  să comunic mai mult cu asistentul meu. Și pe măsură ce reușesc să comunic mai mult, el devine tot mai puțin binevoitor. Primesc o telecomandă cu un buton prin care să îl chem, pe care nu am destulă putere să îl apăs, dar asistentul angelic îmi ia o piatră de pe inimă când adaugă”…or you can just moan… if you moan loud enough so I can hear you.” Și povestea noastră de victimă-salvator se termină în momentul în care vine o colegă de-a lui și mă amenință suav la ureche: ”you will not be leving this place in the morning if you don”t get some sleep!” Și-așa ajung să mă simt mult mai bine și reușesc să dorm ca un îngeraș. Sper că simțiti ironia.

Nu închid un ochi toată noaptea. Stau și simt disconforturi fizice, tot mai multe, am câteva mici atacuri de panică și respir intenționat și atent. Sau meditez, dacă vreți. Aparatele la care sunt conectată se fac auzite foarte des, asistentul vine și-mi ia sânge de fiecare dată, apoi îmi adaugă un tensiometru, o perfuzie, un furtun cu oxigen… iar eu simt că mă scurg, că mă opresc din trăit, că nu mai respir de fiecare dată când și aparatele anunță ceva. Mă gândesc la toți oamenii la care vreau să mă întorc, la toate mesajele de încurajare pe care l-am primit înainte de operație, mă gândesc că vreau să revin și să mai comunicăm, să ne vedem, să ne zâmbim, să ne conectăm. Așa că respir. Intenționat și atent. De fiecare dată când mă relaxez și nu o mai fac intenționat, aparatele îmi reamintesc. Încerc să respir profund, dar nu am suficientă putere să trag aer adânc în plâmâni. Mă mulțumesc cu cât pot și continui. Intenționat și atent.

S-au aprins luminile. E dimineaăa, se pare. Asistentul cu chip angelic îmi șoptise aseară că voi fi o nouă persoană dimineața. Eu mă simt exact la fel. A venit vizita medicală. Eu zac ca o legumă cu ochi, perfect conștientă de ce se întâmplă, iar medicul cu un grup de studenți discută în germană la capătul patului meu. Unii îmi mai aruncă o privire plină de milă fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Îl recunosc, chiar și cu nistagmusul și vederea dublă, pe medicul tânăr care-mi făcuse informarea preoperatorie. Nici el nu îmi spune nimic și privește în altă parte atunci când își dă seama că îl fixez cu ochiul ”cel bun”. Am fost atât de uimită de lipsa de feedback încât nici nu am apucat să mormăi. Și am fost convinsă că e de rău. Așa cum mă gândisem toată noaptea, de altfel. Sigur mi-au secționat nervul facial (și cine știe mai ce) și nu-mi voi putea învăța copilul să vorbească. Asta e. Îmi făcusem deja un plan de viață azi-noapte.

Asistenta mi-a făcut apoi o spălare cu prosoape orgasmică! M-a întrebat chiar ”How do you like your water? Hot? Warm?” ”Warm”, am zis. Și asta a fost tot ce a mai contat atunci.

Azi se împlinesc două săptămâni de la operație. Sunt acasă deja și toți sunt fericiți că ”a ieșit bine” operația. Neurochirurgul a spus că e ”more than we could dream of”, iar ceilalți îmi tot spun că ”ce a fost mai greu a trecut”. Iar eu… mă deplasez în reluare, mă dezechilibrez la fiecare mică distragere a atenției, am semi-pareză facială, nu văd bine, nu aud bine și vorbesc cam ca Marge Simpson.