Scopul în viață

Scopul e o felie foarte importantă din tortul vieții noastre, cred eu, și ne întregește ca indivizi. Acesta face parte din identitatea noastră, ne definim făcând referire la el: “€œsunt psiholog” mă prezint eu adesea.

Ce e foarte frumos în legătură cu identitatea asta, că deși stabilă, ea poate fi mereu reinventata. Și cred că cel mai salutar este, cum spunea un alt psiholog pe undeva, să ne vedem identitatea ca pe un proiect: suntem ceea ce dorim și muncim să devenim.

Oamenii sunt mai fericiți atunci când au un scop în viață, spune și psihologia pozitivă. Mai spune că avem nevoie de un scop nobil, dincolo de bunăstarea materială sau obținerea fericirii personale. Suntem mai fericiți atunci când construim ceva pentru sau contribuim cu ceva la dezvoltarea comunității, a societății și a lumii în care trăim. Avem nevoie de un scop care să dea un sens și o semnificație vieții noastre.

Pentru că sunt o egocentrică, după cum mi-a evidențiat unul dintre voi, cititorii mei, nu mă pot abține să nu vă spun o povestioară despre scopul meu în viață.

Mi-am amintit, într-un moment de introspecție, de o discuție din clasa a șasea in care i-am propus prietenei mele Andreea să ne facem psiholoage. Țin minte că s-a căscat o prăpastie între noi, pentru care n-am mai găsit un pod destul de mare niciodată.
Ea nu înțelegea cum de mie mi-a trecut prin cap să “€œCuuum? Psihologie? Vrei să lucrezi cu nebuni?”.
Nu știam atunci să-i explic prea bine de ce, dar, da, mă fascina Zamul (spitalul de nebuni de lângă Deva) și era clar pentru mine că acolo se afla inchiși niște nonconformiști care au avut curajul să protesteze în fața societății noastre defecte.

Si asta se tragea de la sentimentul constant că ceva nu este în regulă, nici la mine în familie, nici la școală, nici pe lume în general. Iar eu nu aveam curajul să fac nimic în privința asta și nici să zic, căci maica-mea m-a crescut o fetiță cuminte și timidă. Vroiam cu ardoare să stau de vorbă cu cei de la spital și să aflu cum de au avut ei curajul să nu mai fie cuminți!

Pe lângă asta, îmi imaginam că psihologia mă va învăța cum să-i înfericesc pe cei care trăiesc liniștiți și nefericiți în căminele lor și se nefericesc unii pe alții și urâțesc universul în care trăim. Ei erau de vină după părerea mea de atunci, nu curajoșii de la Zam.
Și așa am ajuns la un scop în viață tânjind după un ideal. Credeam că pot să fac lumea mai frumoasă, înfericind oamenii cu psihologia. Și încă mai cred!

Cât despre prietena mea Andreea, am întâlnit-o acum vreo 3 ani la o limonadă, lucra la o bancă, la relații cu clienții, și se plângea că are de-a face cu tot felul de nebuni.

Pentru că eu am uitat pentru câțiva ani de scopul meu și tare greu mi-a fost să-l regăsesc, îți propun acum un exercițiu care te va ajuta să pornești în căutarea, învierea sau clarificarea scopului tău.

Te îndemn să apelezi din nou la carnețelul fericirii tale și să te apuci de scris. Îți recomand să faci asta într-o după-masă/seară în care ai o jumătate de oră liberă, ca să te poți gândi pe îndelete la cele ce urmează.

Exercițiu de imaginație (text adapatat după “€œEficiența în 7 trepte sau un abecedar al înțelepciunii” de Stephen R. Covey, recomandare de la tatăl meu, pe care eram convinsă că n-o voi citi)

Ca să-l parcurgi, ia-ți câteva minute în care să faci abstracție de alți oameni, de planurile pe azi și concentrează-te doar pe imaginile care-ți vin în minte pe măsură ce citești rândurile de mai jos

Imaginează-ți că te afli pe drum înspre înmormântarea unei persoane apropiate și iubite. Te poți vedea într-o mașină, pe o stradă cu fagi, uitându-te pe geam la frunzele frumoase și colorate de toamnă. Mașina oprește, ieși din ea și intri pe poarta cimitirului. În timp ce înaintezi spre sicriu, observi coroanele cu flori, cregi de brad, privești fețele prietenilor. Poți simți durerea tuturor față de pierderea pe care ați avut-o. Dar și bucuria de a fi împărtășit cu cel plecat o viață în comun, bucurie ce o simți radiind din inimile lor.
Ajuns în dreptul sicriului, te uiți înăuntru și.. stai față în față cu tine! Este înmormântarea ta de peste 3 ani. Toți cei prezenți au venit să-și exprime prețuirea, sentimentele și respectul față de viața ta.
Îți alegi un loc între cei apropiați și aștepți începerea slujbei. Auzi de la cei din jur că 3 persoane vor lua cuvântul. Primul este un membru al familiei, dintre părinții, verii, mătușile, sau bunicii veniți din toate colțurile țării pentru a asista la înmormântare. Al doilea este un prieten apropiat, cineva în stare să îți caracterizeze personalitatea iar cel de-al treilea un coleg de breaslă.
Acum reculege-te o clipă. Ce ți-ar plăcea să spună fiecare dintre acești vorbitori despre tine și despre viața ta? Cum te vei recunoaște din ceea ce spune? Ce fel de fiu/fiică, verișor/verișoară, nepot/nepoată, iubit(ă) ai fost? Ce fel de prieten(ă)? Ce fel de colegă?
Ce fel de caracter (persoană) ți-ar plăcea să fi văzut ei în ține? Ce contribuții și realizări ai dori să-și reamintească? Privește cu atenție la cei din jurul tău: ți-ar fi plăcut să fi adus o schimbare, firește, în bine, în viața lor? Care sunt acele schimbări?
Acordă-ți câteva minute să te gândești și să notezi toate ideile care-ți trec prin cap. Răspunde la toate întrebările, apoi ia persoanele în ordine și compune câte un mic discurs pentru fiecare.