Scurta poveste a pansamentului pierdut

Geamul stă larg deschis, cafeaua așteaptă pe blatul de la bucătărie să fie băută, pisica cu chef de joacă urmărește o muscă în timp ce pansamentul din sertarul de lângă aragaz moțăie de plictiseală. Contrar așteptărilor, este blocat aici de o veșnicie. Toți ai lui au plecat, rând pe rând, să oblojească rănile locatarilor. Ciudat lucru. Într-o familie cu un copil sub șase ani, te-ai fi așteptat să-și găsească rostul în viață mult mai devreme. Nu se întâmplase din păcate și cu fiecare zi ce trecea, pansamentul se simțea tot mai plictisit, mai bătrân și fără rost.

Dintr-odată se aude o bufnitură – pisica răstoarnă cana de pe blat și cafeaua se prelinge acum spre sertarele de dedesubt. Cineva se grăbește să repare dezastrul. Scoate totul din sertare, pune lucrurile pe pervaz și trece la șters. Chiar în acel moment, un porumbel aterizează pe geam și este alungat rapid de pisică. În scurta aterizare însă reușește să agațe cu gheara pansamentul. Oare se crede porumbel voiajor și pe mine mesajul de trimis?, se gândește el. Sper că nu mă ia drept plic cu semințe și că n-are de gând să mă ciocănească până la distrugere! Atunci chiar că viața mea nu va fi avut niciun rost! Dar la fel de subit cum l-a ridicat, porumbelul l-a lăsat să cadă pe un aparat de fotografiat, fixat pe un trepied. Fotograful cu ochiul lipit de obiectiv, remarcă o schimbare plăcută a luminii în cadre și continuă cu satisfacție. Când ridică privirea, vrea să îl dea la o parte dar realizează că schimbarea venise tocmai de la el. Și trebuie să recunoască, era fix ce îi lipsea: Puțină umbră în partea dreaptă. Perfect! Mulțumesc cerului pentru pansament!, exclamă el cu entuziasm și se apucă din nou de treabă. La finalul zilei de lucru, se oprește mulțumit și lasă pansamentul pe banca alăturată. Poate are nevoie vreun copil de el.

Spre seară, o domnișoară bătrână se apropie agale în plimbarea ei zilnică. Se așează lângă pansament și începe să admire chipeșii trecători, imaginându-și viața alături de fiecare, așa cum făcea de obicei: Ah, frumușelul, ce bine e îmbrăcat! Dar sigur e un narcisic și m-ar secătui cu laudele lui! Alcoolicul, nici să nu se gândească să se apropie! Maratonistul, nu ne-am potrivi, urăsc să alerg! Când nu trece niciun chipeș revine la reveria ei cu bărbatul perfect și nunta lor de vis. Plimbându-și absentă mâna pe bancă dă peste pansament și îl încolăcește în jurul degetului inelar zicând cu voce tare: Da! Vreau să fiu soția ta!

Rănit în amorul propriu și furios din cale-afară că acești indivizi îl folosesc anapoda, pansamentul speră că următoarea aterizare va fi, într-un final, pentru adevăratul lui scop în viață. Cu toate acestea, radarul lui interior îi spune că se află destul de departe de casă și că nu prea mai sunt șanse să ajungă înapoi, la cei care știu ce era cu el și ce îi fusese hărăzit să fie. Se simțea singur, plictisit, înstrăinat chiar și de sine, cam cum s-ar simți un astronaut pierdut în spațiu, se gândea el.Când se lamenta mai tare în sinea lui, un vânticel îl zvârle în fântâna arteziană din parc. Apa pătrunde treptat prin ambalaj iar el își spune: Niciun pansament nu a rezistat vreodată la apă, nici măcar cele rezistente la apă! După un moment de panică paroxistică, realizează că nu poate face nimic pentru a opri inevitabilul și se instalează în el o relaxare totală: pansamentul observă cum apa îl gâdilă ușor, simte razele soarelui care îl încălzesc la suprafața apei și aude pentru prima oară cântecul păsărilor din copaci.

———————————————————————————————————————————————————

Chiar dacă textul a fost scris cu scop beletristic, vreau să te invit la o mică reflecție filosofică. Formulează trei răspunsuri diferite la întrebarea de mai jos, trimite-mi-le pe email la armindadada@gmail.ro și vei primi un feedback și o altă întrebare de reflecție care reiese din ele.

1. De ce era plictisit pansamentul?
2. De ce s-a relaxat pansamentul la final?