Blog de psihoterapie

Periuța de dinți pentru o minte mai curată

Copil fiind auzeam adulții din jur discutând despre perioada critică a adolescenței. Erau conștienți că vulnerabilitățile noastre ne pot face să o luăm pe un drum mai puțin fericit. Și se străduiau să prevină asta, de obicei, cu multă disciplină și control, strategii mai degrabă dăunătoare pentru o bună sănătate mintală. Mai nou, mamele informate știu și despre cât de important este primul an de viață al copiilor și fac tot ce la stă în putință pentru ca aceștia să crească într-un mod sănătos fizic și emoțional: alăptarea, stimularea prin jucării specifice perioadei de dezvoltare, co-sleeping, diversificare cu alimente bio, ateliere pentru comunicare non-verbală cu bebelușii și câte și mai câte.

Puțini conștientizează însă, și acceptă că fiecare perioadă din viață este sau poate fi o perioadă critică, în care, dacă nu avem grijă de noi înșine și psiho-emoțional, putem cădea în prăpastia unei tulburări de sănătate mintală. Unii

sănătate mintală

chiar cred că tot ce s-a descoperit în domeniul psihologiei până acum este doar ”o invenție”, că bolile psihice nu există și că, dacă cumva există, cu siguranță ei nu vor fi afectați vreodată. Și chiar și-atunci când ajung să aibă parte de atacuri de panică preferă să încerce la nesfârșit toate tratamentele paramedicale posibile pentru moartea iminentă închipuită decât să apeleze la un psiholog.

Statisticile arată că peste 25% din populație suferă măcar o dată în viață de o tulburare de anxietate*, 27% din populația adultă, de 18-65 de ani, a suferit de o problemă de sănătate mintală în ultimul an (precum probleme datorate abuzului de substanțe, psihoze, depresii, anxietate și tulburări alimentare). 1 din 15 oameni suferă de un episod depresiv major în fiecare an, și, dacă toate tipurile de anxietate și depresie sunt incluse, 4 din 15 oameni suferă de cel puțin una anual. 3 din cele 15 boli care duc la dizabilitate sunt mintale: depresia fiind a treia cauză pe listă, a 6-a este alcoolismul, iar Alzheimer și demențele sunt pe locul 15. Suicidul reprezintă 17,5% din totalul cauzelor de deces pentru grupul de vârstă 15-29 de ani. Este clasat ca a doua cauză a mortalității la nivel global, după accidentele din trafic pentru acest grup de vârstă**.

Vestea bună este că nu e nevoie să așteptăm să fim diagnosticați cu una din aceste probleme, putem apela la strategii de îmbunătățire a propriei vieți înainte să simțim că nu mai putem. Nu știu cum sunteți voi, dar eu nu sunt adepta mersului la dentist doar atunci când gingia s-a umflat și e nevoie să-mi fie extrasă măseaua. Știu că e mult mai dureroasă o extracție și extrem de invaziv un implant. Cam așa e și cu problemele psihice. Și nu doar metaforic – cercetătorii în neuroștiințe au descoperit că centrii suferinței emoționale sunt aceiași cu centrii suferinței fizice***. Deci doare la fel de tare dar nu folosim anestezice.

Și așa cum s-au inventat periuța și pasta de dinți, în perioada aceasta s-a dezvoltat mult și prevenția în domeniul sănătății mintale. Ba chiar din timpuri străvechi au existat diferite soluții pentru suferințe sufletești izvorâte prin filosofie, religie, artă sau ritualuri tribale. De-acolo ne-am inspirat și noi, de fapt, psihologii secolului XXI. Și cu ajutorul științei am reușit să identificăm care sunt cele mai de ajutor pentru sănătatea noastră psiho-emoțională.

Astfel, una din ele este meditația. Te invit să citești despre primii pași în meditație și apoi câteva principii ale stării de mindfulness pentru a putea porni o practică pe cont propriu. Vreau să știi însă că nu este un panaceu universal și este chiar contraindicată dacă suferi de un episod depresiv major sau ai avut vreodată un episod psihotic. Este însă foarte binevenită dacă suferi de neliniște interioară a.k.a. anxietate.

Compasiunea față de propria persoană este ceva ce pentru noi, cei care am avut parte de multă critică în copilărie, este mai greu accesibilă dar este și foarte importantă pentru o sănătate mintală. Și aceasta poate fi învățată și exersată pe cont propriu sau prin psihoterapie. Citește aici mai multe despre compasiunea de sine și despre câteva strategii de redobândire a compasiunii de sine.

Psihoterapia individuală sau consilierea psihologică. Acestea nu sunt utile doar în cazul în care suntem disperați, ne simțim depășiți de situație sau am ajuns într-un punct în care simțim că nu mai putem. Psihoterapia și consilierea ne pot stimula să reflectăm adeseori la ceea ce se întâmplă cu viața noastră pentru a înțelege mai bine și a integra mai sănătos experiențele de care avem parte.

Terapia de cuplu – majoritatea oamenilor susțin că cel mai important pentru ei în viață este să aibă o relație de cuplu și o viață de familie satisfăcătoare și că acestea sunt chiar mai importante decât succesul profesional. Cu toate acestea puțini sunt dispuși să învețe cum să o facă. Avem impresia că lucrurile acestea sunt implicite (chiar dacă știm că nu vrem să ”ajungem ca ai noștri”), că doar matematica, engleza și programarea se pot învăța într-un mod organizat. Mai mult decât atât, cercetările în neuroștiințe arată că atunci când suferim în relația de cuplu, atunci când ne simțim respinși sau excluși, acea suferință, pornește aceleași circuite neuronale ca și durerea fizică***.

Se moare și de tristețe. Suicidul este cel mai concludent exemplu, dar nu singurul. De ce suntem așadar dispuși să facem un tratament pentru durerea fizică dar nu și pentru cea emoțională?

* Cum să te ajuți singur în caz de atac de panică – Radu Vraști

** Date și statistici despre UE – World Health Organization

*** ”Atunci când iubirea nu funcționează, spunem că ne doare sufletul. Și, într-adevăr ”doare” este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce simțim, conform psihologului Naomi Eisenberg de la Universitatea din California. Studiile ei asupra creierului au arătat că respingerea și excluderea percepute pornesc aceleași circuite neuronale precum durerea fizică.” Hold Me Tight – Sue Johnson

Cum recunosc anxietatea și atacurile de panică?

De multe ori anxietatea crescută și în special atacurile de panică sunt confundate cu probleme fizice. Cel mai frecventatacurile de panică apare senzația de sufocare, bătăi rapide ale inimii, respirație scurtă și rapidă, transpirație sau chiar dureri în zona pieptului. Așa că avem impresia că urmează cu siguranță un atac de cord și o parte dintre noi chiar ajungem la urgență.

Controalele medicale care țin de partea somatică a organismului nostru sunt la fel de importante pentru sănătate ca și cele care țin de partea psihică. Iar atunci când problemele nu pot fi diagnosticate cu ajutorul investigațiilor medicale care privesc corpul, e necesar să apelăm la un examen psihologic sau psihiatric.

Anxietatea și atacurile de panică sunt probleme de natură psihică, în ciuda faptului că au asociate și simptome fiziologice. Acestea din urmă se datorează unei frici nespecifice dar intense care activează gânduri prăpăstioase și care face ca organismul să reacționeze ca în fața unui pericol real.

Cele mai comune gânduri în fața unui atac de panică sunt: ”O să mod de arac de inimă/infarct.”, ”O să mor sufocat.”, ”O să fac un atac cerebral.”, ”O să leșin.”, ”O să fac o criză de nervi sau o să înnebunesc.”, ”O să-mi pierd controlul.”, ”Sunt așa slăbit încât nu mai pot merge și o să cad.”, ”O să se întâmple ceva foarte jenant sau umilitor pentru mine.”

Vestea bună este că nu se moare de la un atac de panică. Există doar senzația unui sfârșit iminent, dar fără vreo bază reală.

Inventarul de anxietate a lui Burns ne poate ajuta să ne dăm seama care sunt manifestările anxietății și să le identificăm pe cele care ni se potrivesc și nouă.

 

Inventarul de anxietate a lui Burns*

 

Nr Simptom Niciodată Uneori Deseori Întotdeauna
Dispoziție anxioasă
1 Anxietate, nervozitate, îngrijorare sau frică 0 1 2 3
2 Senzația că lucrurile din jur sunt stranii sau ireale 0 1 2 3
3 Senzația că părți din corp sunt detașate 0 1 2 3
4 Apariția neașteptată a senzației de panică 0 1 2 3
5 Frica sau senzația că ceva rău te așteaptă 0 1 2 3
6 Senzația de a fi tensionat, stresat, nervos 0 1 2 3
Gânduri anxioase
7 Dificultăți de concentrare 0 1 2 3
8 Gândurile merg repede sau sar de la unul la altul 0 1 2 3
9 Imagini înfricoșătoare sau coșmaruri 0 1 2 3
10 Senzația că ești pe cale să-ți pierzi controlul 0 1 2 3
11 Frica de a înnebuni sau de a-ți pierde mințile 0 1 2 3
12 Frica de a-ți pierde cunoștința sau de a leșina 0 1 2 3
13 Frica de a te îmbolnăvi, de a avea un atac de inimă sau de a muri 0 1 2 3
14 Grija de a nu apărea ciudat sau neadecvat în public 0 1 2 3
15 Frica de a fi singur, izolat sau abandonat 0 1 2 3
16 Frica de critică și dezaprobare 0 1 2 3
17 Frica că ceva teribil este pe cale să se întâmple 0 1 2 3
Simptome fizice
18 Bătăi rapide sau neregulate ale inimii (palpitații) 0 1 2 3
19 Dureri, presiune sau încleștare în piept 0 1 2 3
20 Înțepături sau furnicături în degetele de la mâini sau picioare 0 1 2 3
21 Nervi sau tulburări la stomac 0 1 2 3
22 Constipație sau diaree 0 1 2 3
23 Neliniște și incapacitatea de a sta locului 0 1 2 3
24 Tensiune musculară 0 1 2 3
25 Transpirații (care nu sunt date de căldură) 0 1 2 3
26 Nod în gât 0 1 2 3
27 Tremurături și bâțâieli 0 1 2 3
28 Slăbiciune în picioare 0 1 2 3
29 Senzația de zăpăceală, confuzie, amețeală 0 1 2 3
30 Lipsa de aer, dificultăți de respirație 0 1 2 3
31 Dureri de cap, de ceafă sau de  spate 0 1 2 3
32 Valuri de căldură sau de frig 0 1 2 3
33 Senzație de oboseală, slăbiciune, epuizare 0 1 2 3

*după Radu Vraști

 

În cazul în care bănuiești că suferi de anxietate generalizată sau de atacuri de panică, cere părerea și ajutorul unui specialist.

Tipologia procrastinării

Ziceam săptămâna trecută că vara procrastinăm.  Mult. Și încercăm să uităm de asta plecând în vacanță. Iar toamna ne întoarcem din concediu și ne amăgim cu senzația unui nou început, iarna ne îmbuibăm cu mâncare și cadouri de la Moș Crăciun iar primăvara mugurii și soarele ne alină durerea și ne dau putere să mai rezistăm pân’ la vacanță.

Problema e în orice anotimp prezentă, problema e constantă, problema e acum.

download

Zice-se că antidotul procrastinării sunt obiceiurile. Odată ce un comportament ne intră în obișnuință, îl repetăm fără efort și astfel ajungem să învățăm, să construim, să realizăm ceea ce ne propunem. Și mai mult decât atât, obiceiurile ne definesc. Suntem ceea ce facem și lucrăm în fiecare zi să devenim.

Și ca să fiu sinceră cu voi pân’ la capăt mie îmi este foarte greu spre imposibil să folosesc cunoscutele strategii de formare a obiceiurilor sănătoare: nu merge nici să planific totul în avans, nici să asociez cu ceva/cineva din exterior și mă plictisește numai gândul de a face același lucru în fiecare zi la aceeași oră. Aproape că am o repulsie față de termenul ”obicei”. Și astăzi am descoperit de ce.

Conform lui Gretchen Rubin, pentru a ne forma un obicei, este foarte important să înțelegem cum răspundem noi așteptărilor. Fie că sunt așteptări exterioare, fie interioare (nevoi). Astfel, Gretchen identifică patru tipologii:

  1. Susținătorul (Upholder), sunt persoanele cărora le este foarte ușor să răspundă solicitărilor, atât exterioare, cât și interioare. Reprezintă o parte mică din populație și sunt probabil și cei care scriu despre obiceiuri și cum poți să le formezi – pentru că le plac obiceiurile și le este foarte ușor să le mențină. Nu au nicio problemă cu termenele limită și pot lucra foarte eficient. Dezavantajul acestui tip este că s-ar putea să se limiteze din cauza tendinței de a se conforma regulilor sau să devină dezorientați sau chiar speriați în cazul în care nu știu exact ce se așteaptă de la ei.
  2. Cel ce Chestionează (Questioner) este tipologia celui care are nevoie să știe că ceea ce face are un sens. Astfel că pune multe întrebări de clarificare oricui îi spune să facă ceva și trebuie să fie convins că ceea ce i se cere este cea mai bună variantă. Reușește astfel să identifice probleme și soluții noi, dar are mereu nevoie de mai mult timp pentru a se convinge să facă ceva.
  3. Cel ce Obligă (Obliger) este acel gen de om care răspunde foarte ușor solicitărilor exteriorului dar nu reușește să se țină de ce-și propune el însuși. Este acea persoană care își încalcă mereu propriile nevoi pentru a le satisface pe ale celorlalți. Gretchen recomandă acestor indivizi să găsească un corespondent exterior de fiecare dată când își propun să-și satisfacă o nevoie interioară. Ei au nevoie de cineva care să-i ”tragă la răspundere” atunci când nu fac ceea ce și-au propus.
  4. Rebelul este cel care tinde să nu răspundă nici cerințelor exterioare, dar nici celor interioare. Chiar și atunci când își propune el însuși să facă ceva în fiecare zi, are tendința să nu o facă. El pare genul de om care nu reușește să-și formeze obiceiuri și mai mult decât atât, tinde să facă invers decât cum i se spune. Pentru el este important să facă doar ce are chef și pune foarte mare preț pe autenticitate și libertate. Cu toate astea, dacă asociază o cerință cu un sentiment de libertate sau cu propria identitate, dacă consideră că e ceva ce i se potrivește foarte bine, atunci reușește să-și formeze un obicei și să-l mențină.

Dacă vrei să afli mai multe despre această tipologie, aici găsești un scurt chestionar care te ajută să îți dai seama mai bine cum te raportezi tu la cerințe și care tendință ți se potrivește cel mai bine.

Cât despre vacanță… eu aș opta pentru mai multă liniște și măcar câte-o ocheadă către vise…

Vacanța – relaxare sau procrastinare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu, mai ales vara, devin atât de leneșă încât am impresia, vorba ‘ceea, că tot ce fac e să fac umbră pământului. Căldura extremă de afară mă face neproductivă chiar și la aer condiționat și, pe lângă ideile procrastinaredespre vacanță, mi se mai strecoară și câte un sentiment de vinovăție sau nemulțumire de sine. Am impresia uneori că sunt activități pe care le amân la nesfârșit. Parcă lista cu ce îmi propun să fac devine tot mai lungă, iar pe timpul verii ia o formă transparentă și dispare undeva în ceața refulării. Mă cuprinde apoi un sentiment profund de descurajare pe care îl alung rapid cu câte un plan de vacanță.

Există perioade în an care sunt mai productive iar altele mai puțin. Poate că am fost programați cu o vacanță mentală pe timp de vară de pe vremea când mergeam la școală. Există temperaturi optime pentru studiu și muncă, care am înțeles că se situează undeva între 21 și 23 de grade Celsius. Dar să fie oare vremea și temperaturile crescute singurii determinanți ai amânării nesfârșite? Și ce se întâmplă cu noi când procrastinarea ajunge la cote maxime?

Trebuie să recunoaștem că o parte din viața noastră funcționează totuși la parametri acceptabili. Majoritatea dintre noi avem un program de lucru, unii un șef, alții niște întâlniri la care, avem, n-avem chef, tot participăm. Soarele nu ne lovește (încă, nu se știe ce se va întâmpla odată cu încălzirea globală..) atât de tare în cap încât să ne facă să riscăm să ne pierdem job-ul sau clienții. Facem astfel încât lucrurile să meargă de la sine cu minim de efort.

Și ajungem într-un final în vacanță… unde nu ”trebuie” să facem nimic. Adică nimeni nu ne solicită ceva(poate partenerul sau copiii), deci nu e nevoie să răspundem la atât de multe solicitări din afară. Dar noi, le punem pe pauză și pe cele din interior. Dăm shut down și dorințelor noastre, planurilor noastre, viselor noastre doar de dragul de a nu face nimic. De-atâtea ori aud, ”de-abia aștept să plec în vacanță să nu fac nimic”, ”să-mi dau un restart”, ”să-mi dau shut down complet”… mie-mi sună ca și cum am vrea să murim puțin. Ce ne face să ne exprimăm așa? Și ce din viața noastră ne facem să nu mai vrem să o trăim?

Eu zic că miroase a procrastinare. Nu că nu mai suportăm atâtea responsabilități, ci nu mai suportăm atâta amânare. Nu vrem să scăpăm de exterior și de lucrurile în care ne implicăm zi de zi, ci de cele pe care le tot amânăm și încercăm să le uităm. Procrastinarea e valabilă atât pentru ceea ce ne solicită exteriorul să facem, cât și pentru ce ne împinge interiorul. Și poate că cel mai grav e că amânăm cele mai intime și importante dorințe și vise – acel ceva de care am vrut mereu să ne apucăm, acea dorință secretă la care visăm cu ardoare dar nu avem niciodată timp, acea activitate care bănuim că ne-ar satisface o nevoie intimă și foarte personală dar ne îndoim c-am reuși să o facem. În vacanță ne forțăm, de fapt, să nu mai visăm și să nu mai muncim pentru visele noastre.

Nu știu voi, dar eu, când plec așa în concediu, simt mereu câte un gol interior. O lipsă interioară care mă trage în jos ca o bilă de plumb ce-mi atârnă de gât și mă face să mă târăsc cu greu prin vacanță. Uneori ia forma unei agitații interioare continue, pe care sigur, dacă găsim stimuli externi destul de puternici – multă gălăgie, multă mâncare, multe lucruri noi cu care mintea noastră are de lucru – putem să o nu o mai auzim.

Și poate că asta și este cea mai bună soluție pentru vară… Dar ce facem cu restul anotimpurilor?

va urma…

Avem patru pahare, unul singur e cu apa – despre autenticitate și strategii de supraviețuire

Ne naștem cu două nevoi psihologice de bază

Ne naștem cu două nevoi psihologice de bază – nevoia de contact și nevoia de cunoaștere. În primul an de viață cele nevoi de bazădouă nevoi de bază ne sunt susținute și modelate de îngrijitorul nostru principal, de obicei, mama. Aceasta ne oferă afecțiune prin contact fizic, prin satisfacerea nevoilor fiziologice, prin contact vizual, prin recunoașterea și validarea a ceea ce simțim. Tot mama e cea care stă alături de noi atunci când avem nevoie să explorăm, în caz că cerem ajutorul și ne primește cu brațele deschise atunci când ne întoarcem.

De multe ori însă, mama nu reușește să fie acolo așa cum am avea nevoie. Poate că mamei îi e frică să rămână singură și, atunci când pornim în explorare, ne transmite anxietatea ei. Alteori, fiindcă dorește ca noi să fim ”cei mai buni”, ne îndeamnă să explorăm ”cât mai bine”. Caută să ne ridice mereu ștacheta în orice joc și poate chiar ne transmite că vrea să fim perfecți. Iar altădată, mamei îi e frică cumva, că se va pierde pe ea, dacă se apropie prea des și prea mult de noi. Așa că ne ține la distanță, invocând că așa vom învăța să fim puternici și independenți.

Strategii de supraviețuire

Și așa ajungem să dezoltăm anumite sensibilități: sensibilitate la critică, sensibilitate la eșec, sensibilitate la separare și singurătate, sensibilitate la relații ”prea apropiate”. Așa se formează obsesia noastra pentru performanța și perfecțiune, frica și ezitarea cu care intrăm în relațiile cu ceilalți, răceala și retragerea in momentele de apropiere sau dependența și agățarea continuă de partener. În primul rând mama, apoi tata și alți câțiva oameni apropiați, ne-au modelat strategii interioare prin care abordăm la maturitate lumea exterioară. Strategiile prin care noi știm să primim iubire. Ele ne apără în fața pericolelor care amenință aceste sensibilități și, în același timp, devin niște măști cu care ne acoperim Sinele autentic. Sinele care este singurul capabil de o apropiere și un contact autentic.

 

Strategia 1: Sensibilitatea de separare ne caracterizează pe aceia dintre noi care avem dificultăți în a fi singuri. Am face orice ca să fim în contact cu cineva iar despărțirea de partener ne este de neconceput, indiferent cât de neîmplinitoare ar fi relația. Noi suntem cei care iertăm, suntem cei mai înțelegători și ne încălcăm nevoile și dorințele pentru a-i satisface pe ceilalți. Nevoile noastre par să nu conteze atâta timp cât reușim să rămânem în relație.

În relația de cuplu ne agățăm adesea de partener și am vrea să facem totul împreună. Tindem să îi controlăm pe cei apropiați nouă, având grijă de ei. Altfel, avem impresia că se vor supăra și ne vor părăsi. Uneori ne supărăm că partenerul nu pare a avea ”suficientă grijă” de noi, iar supărările ne sunt confortabile pentru că atunci când doi oameni sunt supărați unul pe celălalt, înseamnă că sunt încă în relație.

Nu prea reușim să facem ceva singuri și avem nevoie mereu de părerea încă unei persoane chiar și pentru activitățile mărunte. Scopul nostru în viață pare a fi să fim aici pentru ceilalți și să avem nevoie de ei. Nu reușim să stăm doar pe propriile noastre picioare.

Ce putem face?

”Să recunoaștem faptul că percepțiile, opiniile și nevoile noastre sunt sănătoase și esențiale. A renunța la ele înseamnă a renunța la cine suntem cu adevărat și impiedică, de fapt, un nivel mai adânc de intimitate în relație. Relațiile autentice necesită autonomie autentică în cazul ambilor parteneri.” (Kent Hoffman)

 

Strategia 2: Sensibilitatea stimei de sine

Această sensibilitate se manifestă prin nevoia de a fi performanți, speciali sau perfecți. Am învățat că vom fi iubiți doar dacă vom reuși și dacă vom munci mult. 

Avem impresia că așa cum suntem noi, oamenii, imperfecți și plini de defecte, nu putem fi iubiți. Așa că încercăm din răsputeri să ne perfecționăm iar atunci când unul din demersurile noastre dă greș ne simțim singuri, abandonați și neiubiți. Avem sezația, undeva în sinea noastră, că în acele momente nu merităm iubire.

”Ne protejăm de critică și respingere încercând mereu să arătăm celorlalți că merităm (fiind speciali, unici, extraordinari, oricum dar nu obișnuiți), prin performață, realizări sau prin asociere cu persoane speciale/extraordinare.

Ce avem nevoie?

Să recunoaștem că greșelile și imperfecțiunea fac parte din viață, că diferențele sunt sănătoase și că împărtășirea nevoilor noastre și a vulnerabilităților poate fi împlinitoare. Confortul și suportul în fața greșelilor este o parte esențială în relație.” (Kent Hoffman)

 

Strategia 3: Sensibilitatea de siguranță

Iar unii dintre noi simțim uneori că ne apropiem prea tare…și parcă ne e frică. Ne e frică de senzația că ne vom pierde pe noi înșine sau că vom fi controlați de celălat. Avem impresia că pentru a fi aproape de celălalt, e nevoie să reununțăm la dorințele și nevoile noastre. Și astfel nu vom mai fi noi înșine.

Așa că ne îndepărtăm tocmai când avem nevoie mai mult de apropiere și îl împingem din când în când pe celălalt mai încolo. Rămânem într-o anumită măsură ascunși și auto-suficienți. Partenerul nostru devine adesea frustrat pentru că nu părem a fi niciodată complet în relație, dar nici nu renunțăm complet la ea.

Ce putem face?

”Să recunoaștem că apropierea, atunci când poate fi negociată cu partenerul, nu presupune intruziune, invazie sau control. Astfel, chiar și în intimitate, putem fi în siguranță.” (”Kent Hoffman)

 

Despre autenticitate

Și mai este, pe lângă acestea, și sinele nostru autentic. Acea parte din noi care reușește să trăiască așa cum se simte bine și să se conecteze liber cu ceilalți, fără a apela la mici șmecherii, căi ocolite și îmbârligate. El este capabil să intre în contact fără bariere.

Contactul și sinele autentic se manifestă în momente obișnuite și lucruri simple ca o discuție cu un prieten apropiat, un mic dejun de sâmbătă dimineața cu cineva drag sau o glumă împărtășită. Sunt lucruri simple, banale dar pline de libertate interioară și conectare la prezent.

Este acea parte din noi capabilă să trăiască în momentul prezent și să reacționeze la realitatea de aici și acum.

Este acea parte din noi care se poate conecta la omul de langă indiferent de rasă, etnie sau statut social. Pentru că știe că oricare alt Sine are o valoare infinită.

Este acea parte din noi care își dă seama că realitatea este mai largă decât ceea ce am învățat că este. Că relațiile pe care le putem avea cu alții sunt mai mult decât ce am experimentat până acum.

Sinele real este cel care este mereu sensibil la prezența celuilalt. Se acordează și rezonează cu experiența emoțională a celui de lângă. Pentru că suntem construiți pentru a fi în relații.

 

Eu îmi imaginez că am patru pahare. Fiecare e plin într-o anumită măsură: paharul unu cu sensibilitatea de separare, paharul cu numărul doi cu sensibilitatea stimei de sine, paharul trei cu sensibilitatea de siguranță și paharul patru cu Sinele liber și autentic. Caut mereu să fiu conștientă din care beau. Îmi folosesc acea meta-atenție prin care mă pot observa pe mine însămi în timp ce acționez. E ca și cum aș bea diverse băuturi legată la ochi și aș avea nevoie de o doză mai mare de atenție pentru a-mi da seama care este paharul cu apă pură, singura care îmi poate ține cu adevărat  de sete.

 

 

*Articol inspirat din Cursul Core Sensitivities de Kent Hoffman

 

Cosmetică pentru suflet

                Cine sunt? De ce sunt aici? Încotro mă îndrept? De ce mă simt neliniștită și nelalocul meu?, sunt câteva dintre întrebările cu care m-am confruntat în ultimii patru ani. Iar formarea în psihoterapie mi-a demonstrat că, cu cât ne înfruntăm mai mult conflictele, cu cât ne privim mai curajos neliniștile, cu cât săpăm mai mult după propriile resurse, cu atât câștigăm mai multă libertate și putere interioară.

              Atunci când avem curaj să ne uităm spre noi înșine, ajungem mai aproape de Sinele nostru. Iar Sinele ăsta… nu e altceva decât o ceapă de pe care dăm jos câte o coajă ca să ajungem la următoarea și apoi la următoarea și la următoarea… Și cu fiecare strat nou descoperit devenim mai împăcați cu noi înșine, găsim răspunsuri noi la întrebări esențiale și  ne punem altele și mai importante.

              Doar astfel putem crea liniște interioară, libertate, naturalețe și semnificație. Cu cât ajungem mai aproape de miez, cu atât ne manifestăm mai autentic, mai expresiv și mai semnificativ pentru lumea în care trăim.

             cosmetică pentru sufletÎndepărtarea straturilor ne face să renaștem neîncetat. Este ca un tratament cosmetic pentru suflet, uneori cam dureros, dar întinerirea este garantată! 🙂

Și pentru eficieță maximă, tot ce avem de făcut, de fapt, este să rămânem deschiși și curioși în fața acestei dezveliri continue.

 

Mindfulness – cum putem privi viața cu alți ochi?

Adevărata călătorie a descoperirii nu constă în a căuta noi priveliști,
ci în a avea noi ochi. Marcel Proust (1871 – 1922)

S-ar putea să simți că viața ta este mereu ocupată, mintea ta se conversează cu tine despre ce îți place și ce nu-ți place, ce ai putea face tu sau alții, ce ar trebui să faci, ce ai făcut, ce n-ai făcut, sau ce ți-ai dori să fi făcut, etc. Chiar și atunci când mergem în concediu sau ne odihnim pe o bancă în parc. Există puțin spațiu în mintea noastră, mereu mindfulness_poster_UKocupată, și reușim în mică măsură să observăm cu adevărat experiența momentului prezent: starea corpul nostru care se odihnește pe bancă sau pe plajă, ritmul și intensitatea respirației, sunetele păsărilor, sau ale valurilor, mirosul ierbii, sau al mării, briza ușoară pe piele sau poate razele de soare care ne încălzesc. În schimb însă, există multe alte gânduri care ne trec prin cap. Iar corpul nostru răspunde mereu gândurilor noastre. Astfel în corp are loc o suită de reacții fizice și schimbări continue: tensiuni musculare, modificări ale ritmului respirației, modificări ale ritmului cardiac, și poate scădea sau crește inclusiv capacitatea corpului nostru de a ne menține sănătoși.

Corpul nostru este conectat cu mintea noastră – minte mereu ocupată cu gânduri și emoții. Ceea ce gândim și simțim influențează sănătatea noastră și starea de bine generală. Cercetările ultimilor ani în neuroștiințe și în psihologie ne ajută să înțelegem mai bine această conexiune minte-corp pentru a putea alege cele mai bune strategii de prevenție și promovare a unei vieți mai sănătoase și mai fericite.

Ce este mindfulness și cum se cultivă?

Mindfulness este o stare mentală caracterizată de atenție sporită și acceptare a experienței momentului prezent. Aceasta presupune observarea intenționată, cu atenție, senzațiile, gândurile, și emoțiile care apar în momentul prezent. Astfel, starea ne ajută să conștientizăm în mai mare măsură experiențele pe care le avem și să reacționăm la ele într-un mod mai adaptativ. Mindfulness ne face mai iscusiți în a face diferența între ceea ce se întâmplă și poveștile pe care ni le spunem despre ceea ce se întâmplă.

Starea de mindfulness poate fi comparată cu un mușchi. Așa cum mușchii se dezvoltă datorită exercițiilor fizice, la fel și starea de mindfulness se dezvoltă prin anumite exerciții de atenție și concentrare.

Starea de mindfulness poate fi cultivată prin meditație (diverse tehnici de meditație), mișcare conștientă precum Yoga, Tai Chi, Qigong, cât și prin plimbare mindful sau aducerea atenției într-un anumit punct de concentrare în activitățile zilnice.

o-MINDFULNESS-STRESS-facebookCea mai bună metodă, pentru că este simplă și la îndemână oriunde și oricând, este meditația prin atenție la respirație. Respirația este ceva ce se întâmplă constant, în momentul prezent. Aceasta ne aduce întotdeauna cu atenția la experiența momentului prezent. Tot ceea ce e nevoie să facem este să ne observăm respirația. Poate părea foarte simplu și în același timp poate fi și o practică foarte dificilă pentru unii dintre noi.

 

Cele 7 atitudini ale stării de mindfulness

Starea de mindfulness este o stare specială, cel mai bine caracterizată de Jon Kabat Zin, prin cele 7 atitudini:

  1. Capacitatea de a da drumul lucrurilor – a lăsa lucrurile să vină și să plece. Atunci când ne dorim ceva foarte mult, devenim prinși de propriile dorințe, devenim niște sclavi. În acele momente e nevoie să dăm drumul. Respirația este baza acestei atitudini, pentru că de fiecare dată când inspirăm, e nevoie să dăm drumul aerului din piept, să expirăm, pentru a putea lua o nouă gură de aer proaspăt.
  2. Mintea începătorului – sau curiozitatea, pentru că suntem atenți la momentul prezent, care este mereu nou, mereu altul, fiecare moment e un miracol care poate fi descoperit.
  3. Încrederea – să ne încredem în înțelepciunea naturală a corpului, și cum acesta are grijă de noi. Putem avem încredere în respirația noastră, în modul în care aceasta funcționează de una singură și ne ține în viață. Și sunt multe alte semnale care vin de la corpul nostru.
  4. Capacitatea de a nu judeca – nu presupune să nu avem judecăți, ci să observăm cum se manifestă aceste judecăți în capul nostru. În acest fel reușim să cultivăm discernământul, claritatea.
  5. Lipsa intenționalității – a nu încerca să ajungem undeva/să obținem ceva. Scopul fiind să observăm ce este acum.
  6. Răbdarea – nerăbdarea caracterizează tendința noastră obișnuită de a ajunge mereu în momentul următor, undeva în viitor. Ne dorim aproape constant să jungem în alt moment decât cel de acum. Pentru a putea accepta și percepe cu atenție momentul prezent avem nevoie de răbdare. Și invers, dacă facem acest exercițiu de a acorda atenție experienței momentului prezent, vom avea mai multă răbdare.
  7. Acceptarea ca proces activ – un act al recunoașterii, recunoaștem faptul că lucrurile sunt așa cum sunt. Asta nu înseamnă că nu vom mai face nimic ca lumea să fie mai bună, ci faptul că putem vedea cu adevărat lucrurile așa cum sunt, pentru a putea face ceva care are cu adevărat legătură cu problema actuală, cu momentul prezent și posibilitățile acestuia.

Starea de mindfulness ne ajută să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă în mintea și în corpul nostru și ne face mai capabili să alegem căror experiențe să le dăm curs – aceleia de a admira și simți cu adevărat câteva momente plăcute de concediu sau relaxare în parc, ori gândurilor automate care ne conduc spre nemulțumirile noastre din trecut și îngrijorările privind viitorul. Tu pe care ai alege-o?

Mitul NLP-ului și de ce nu funcționează

Pentru că mă întâlnesc constant cu persoane care mă întreabă ce cred despre NLP, pentru că mă întâlnesc ocazional cu foști NLP-iști deznădăjduiți, pentru că actuali NLP-iști încearcă cu fiecare întâlnire să-mi mai vândă câte un workshop sau câte o tabără și pentru că actuali ”studenți” ai cursurilor de NLP cred că pot vindeca orice boală psihică într-o ședință… m-am decis să scriu aici un răspuns tuturor celor care credeți că NLP-ul este SALVAREA.

(more…) “Mitul NLP-ului și de ce nu funcționează”

Psihoterapia centrată pe persoană – 10 direcții de schimbare personală

Astăzi vreau să împărtășesc câteva dintre ideile profund revelatoare ale psihoterapeutului meu preferat, Carl Rogers.Carl-Rogers1 Acesta este fondatorul curentului umanist, al psihoterapiei centrate pe persoană, cât și părintele cercetării în psihoterapie, premiat de APA pentru contribuțiile sale deosebite.

(more…) “Psihoterapia centrată pe persoană – 10 direcții de schimbare personală”

Paralizat de alegeri? Cum să luăm decizii bune

Cred că puține alte momente sunt atât de pline de tensiune interioară precum acele în care suntem puși în fața unei decizii importante. Fie că e vorba de alegerea unei facultăți, mutarea într-o altă țară, sau schimbarea locului de muncă, ne paralizează dorința de a fi siguri că alegerea pe care am făcut-o este “cea bună”.

(more…) “Paralizat de alegeri? Cum să luăm decizii bune”