Blog de psihoterapie

Jurnal de mamă

Cum e să fii mamă? Am primit de multe ori întrebarea asta în primele luni de viață ale copilașului meu și…nu prea știam ce să spun. Iar acum că mi-am făcut câteva idei, nu mă mai întreabă nimeni 🙂 Eu o să răspund oricum aici, pentru mine și pentru cine mai are chef să citească…cu mențiunea că sunt sigură că răspunsul ăsta se schimbă mereu.

Intrarea mea în lumea părinției a fost ca începerea unei construcții. Am început cu un plan de restaurare și am ajuns la o dărâmare completă (a idealurilor) și o reconstrucție care nu este încă finalizată. Încă nu avem acoperiș. Suntem vulnerabili la toate schimbările. În special la schimbările de dispoziție ale copilașului. Când scoate un ”uee” toată lumea sare să-l ajute. Sau cel puțin așa a fost în primul an. Și cică așa e bine. Bebelușilor e bine să le satisfacem toate nevoile cât de repede putem pentru a-i ajuta să-și facă o părere bună despre lume, de genul: ”e suficient de bine aici, nu o să mor de foame, sete, cineva îmi dă lapte dacă cer.” ”Cineva încearcă să mă ajute atunci când mă doare ceva.” ”Cineva e cu mine atunci când….”

În primele trei luni am fost atât de copleșită de noutatea situației încât am îndoieli că am avut momente de liniște interioară și conectare autentică cu bebelușul meu. Plânsul lui suna ca o sirenă de ambulanță în creierul meu. Mă aflam sub presiunea cunoștințelor mele din facultate: ”primul an este cel mai important!” Alăptarea era o mare provocare. Iar partenerul meu se simțea complet depășit de situație.

După o perioadă am reușit să redevin puțin câte puțin prezentă și conștientă cu adevărat de omul nou de lângă mine. Atunci când a apărut primul zâmbet, prinsul în mânuțe, capacitatea de a fixa pe cineva cu privirea…au fost semne clare că ființa de lângă mine începe să devină o persoană! Mie mi-a sunat un clopoțel care m-a anunțat că are nevoie să mă conectez. Nu am fost așa de mult pe cât cred acum că ar fi fost nevoie….dar așa a fost situația. Mă simțeam ca o prizonieră legată în lanțurile alăptării și am avut nevoie să evadez.

Iar într-o zi am avut ghinionul să văd cât de incertă este viața. Asta m-a ajutat să mă conectez și mai mult la prezent. M-a făcut să realizez că s-ar putea să nu am așa de mult timp de petrecut cu copilașul meu și că este nevoie să mă conectez ACUM! Să îl văd, să îl ascult și să FIU cu adevărat acolo.

Acum încă mai am destul de palpabilă conștiința faptului că viața e incertă și că dacă avem norocul să trăim până când va crește, va pleca la un moment dat de acasă (sper să îl cresc suficient de sănătos psihic încât să o facă!) și că îmi va fi dor să mă trezească dimineața și să vrea în bațe și să se mângâie ca o pisicuță. 

Pe cât sunt de drăguțe lucrurile astea mărunte din viața de mamă, pe atât de grea este părinția… parcă e plină de renunțări. Renunțăm la viața noastră de dinainte ca să îl putem primi și îngriji, iar apoi renunțăm treptat la el ca să poată deveni cine trebuie să devină… Of! Și cu noi cum rămâne? 

Noi ne pierdem și apoi avem nevoie să ne regăsim. Renunțăm și acceptăm câștiguri noi(pe care inițial nu le-am dorit). Devenim mai responsabili ca să îngrijim și avem nevoie să fim relaxați ca să ne jucăm.. Și lista de paradoxuri poate continua.. 

Părinții din ziua de azi, și recunosc, fac parte din categoria de părinți pe care o voi descrie în continuare, pun pe primul plan nevoile copiilor și tot pe primul plan dorințele lor. De-abia apoi nevoile lor și dacă cumva mai este loc și timp (dar sigur nu rămâne) dorințele lor. Și cred că este firesc să facem așa atunci când avem un nou-născut în casă care este ca un fulg spre care e nevoie să sufli constant dacă nu vrei să ajungă pe jos. În primele luni, ne amânăm chiar și nevoile de bază pentru a putea împlini nevoi urgente ale celui mai fragil membru al familiei. După o perioadă însă, după ce se mai întremează fulgușorul nostru, și mai ales după ce e clar că a devenit copil mic sau toddler și că are tot felul de idei comice și dorințe pe care ți-e mai mare dragul să le împlinești, este firesc și este nevoie, (oh! cat de mare nevoie!) să ne reprioritizăm nevoile și dorințele în familie. Așadar da!, haideți să îndrăznim să facem următoarea ierarhie, măcar uneori:

  1. Nevoile copiilor
  2. Nevoile părinților
  3. Dorințele părinților
  4. Dorințele copiilor

Aici am ajuns acum cu insight-urile părintești. După doi ani și 4 luni, îmi reintru în drepturi. Și dorințele mele contează. Și eu pot să fac ce am chef, chiar dacă micuțul nu are chef, chiar dacă o să plângă, chiar dacă o să urle încercând să mă convingă că dorința lui e mai importantă decât a mea. Și este foarte bine și pentru cel mai important membru al familiei să învețe că nu este singurul care contează și că atunci când va fi adult și părinte poate avea o viață cu nevoi,  dorințe și preferințe în continuare. Viața nu se termină pentru părinți!

Înghețată pentru copilul din mama

Broșură: Alternative constructive la educația copiilor mici

Violența asupra copiilor poate lua multe forme și este încă foarte prezentă în societatea românească. Părinții și bunicii recurg la pedepse fizice atunci când nu știu cum altfel să gestioneze situația. Ne propunem prin această broșură să informăm părinții despre cum pot proteja sănătatea psihică proprie și a copilului. Sperăm și să facilităm dialogul între adulți despre atitudini sănătoase în fața situațiilor de criză.

Broșura poate fi descărcată aici și este pregătită pentru a fi imprimată pe o foaie A4, față-verso și împăturită în trei, tip evantai. Simțiți-vă liberi să o imprimați dacă doriți.

Alternative constructive la educația copiilor mici

Mulți adulți din România recurg încă la pedepse fizice atunci când nu știu cum altfel să gestioneze situația. Am văzut asta în parcuri, la magazine, pe stradă și mereu ne-am pus întrebarea „cum să fac așa încât să înceteze violența, fără să fiu la rândul meu violentă cu adulții respectivi?” Dacă violența naște violență, cercul vicios poate fi întrerupt dacă răspundem violenței cu fermitate, iar persoanei care a recurs la violență îi răspundem cu calm și cu respect. Poate să ne fie dificil datorită propriilor noastre reacții emoționale la vederea violenței, dar e important să ne găsim puterea, permisiunea și protecția cu care să răspundem, spre a contribui la o comunitate mai unită și mai inteligentă socio-emoțional. „Oare e treaba mea să mă implic?” se întreabă unii. Ei bine, martorii sunt deja implicați, întrebarea este doar „Cum aleg să îmi manifest implicarea?”

Ne preocupă în special copiii mici – cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai sensibili și cu atât mai predispuși la traumă greu de tratat ulterior, datorită faptului că rădăcinile ei sunt într-o perioadă preverbală, ceea ce înseamnă că viitorul adult chiar dacă merge la psihoterapie, are de procesat niște sentimente pe care și le amintește cu corpul, nu cu mintea logică.

Alinarea copiilor mici

Copiii mici au tot felul de comportamente prin care se auto-liniștesc. Unele îi exasperează pe părinți. Unele sunt periculoase. Altele sunt neadecvate în public. Ei nu trebuie pedepsiți pentru acestea. E nevoie să le înțelegem funcția și să ne îngrijim de siguranța lor. Exemple:

  1. Legănatul capului: s-ar putea să facă asta înainte de culcare sau când este obosit su sub-stimulat. Poate se oprește când îi sunteți alături, când îi cereți sau când se joacă, altfel puneți-i o pernă sau să securizați marginile să nu se lovească.
  2. Mușcatul: s-ar putea să nu își dea seama de forța propriilor dinți și de cele mai multe ori mușcatul are în spate o dorință de contact iubitor. Copiii mici probează cu gura tot ce- i face curioși sau bucuroși. În loc să îl pedepsiți, arătați-i alternative în relația cu ceilalți: mângâiere, pupic, îmbrățișare, refuz verbal, etc.
  3. Trasul de păr: ce motivează acest comportament? Dacă se joacă dur cu părul propriu sau al altcuiva, puteți oferi jucării sau materiale diverse pentru că tocmai își exersează simțul tactil și motricitatea mâinilor. Dacă este un act violent intenționat, opriți-l pur și simplu și orientați ajutorul mai întâi spre victimă.
  4. Masturbarea: nu se prea vorbește despre asta din rușine, dar toți copiii mici au practici masturbatorii. Unele sunt motivate de eczeme sau disconfort localizat, altele pentru că produc plăcere și alinare. Copiii nu trebuie rușinați sau pedepsiți pentru asta, ci instruiți să o facă doar în privat. Dați-le spațiu. Dacă observați comportamente sexuale între copii prin care imită adulții, e un moment propice educației sexuale adecvate vârstei. Dacă aveți dubii, vă puteți adresa psihologului.
  5. Plânsul și mârâitul: copiii mici plâng ca și bebelușii din două tipuri de motive: disconfort fizic sau psihic, respectiv un soi de suferință existențială pe care nu o pot explica sau articula. Suferința lor scade pe măsură ce se consumă într-un cadru emoțional de siguranță: „Vrei să vii să plângi la mine în brațe? / …lângă mine? / … aici la locul tău confortabil?” Așa se poate simți binevenit și că îi e permis să simtă.

Protecția prin limite clare

Părinții sunt o putere superioară în viața copilului și se hotărăsc ce tip de autoritate vor practica precum și scopul în care își vor folosi autoritatea. De obicei părinții vor să protejeze, dar când se simt neputincioși vor tinde să abuzeze de puterea lor și atunci scopul protectiv e anulat de mijloacele neprotective folosite. Există multe tipuri de autoritate. Toate pot fi eficiente în anumite contexte și total nepotrivite în altele. Cum să îți folosești autoritatea personală în moduri constructive – iată câteva idei:

  1. Dacă te-ai supărat pe copil, modul sănătos de a te exprima este înropoziții simple care se referă la tine și emoțiile tale: „M-am supărat când ai aruncat cu nisip înspre ceilalți copii, nu mi-a plăcut, m-am speriat că puteai să rănești pe cineva”. Acest răspuns oferă informații clare copilului despre impactul lui asupra celorlalți (inclusiv asupra ta) și îl ajută ă fie empatic și să își regleze comportamentul.
  2. Copiii mici gândesc concret, nu au gândire abstractă, așadar nu vor pricepe reguli formale: „nu-i voie” / „nu-i frumos” /„așa trebuie”, etc și vor pricepe stările personale: „vreau / nu vreau” / „nu te voi lăsa / nu mă deranjează” etc transmise și prin vorbă și prin faptă. Dacă spui „nu” și îl lași să facă (adică corporal transmiți „da”) mesajul tău este
    contradictoriu. Vorbește-le despre limite ca fiind limitele tale, recunoaște și respectă limitele copilului. „Nu vreau să te joci cu cuțitul, mi-e frică, ți-l dau când mă voi simți pregătită.” În felul acesta copiii învață că la bază regulile sunt o formă de grijă și respect
    reciproc.
  3. De multe ori copiii nu știu la ce ne așteptăm de la ei atunci când le interzicem ceva. Așa că este util, pe lângă, „te rog, nu fă așa!” să le indicăm și ce ne așteptăm să facă sau cum să o facă: „ridică ușor lopățica cu nisipul și apropi-o de pământ și golește-o, uite așa” (poate fi necesar să îi și arătăm unui copil foarte mic) sau ”dă-te jos de pe tobogan pe aici” (poate fi necesar să îl îndrumăm cu blândețe, ținându-l de mânuță sau luându-l în brațe).
  4. Fermitatea și blândețea par să fie concepte opuse, dar sunt necesare împreună când e nevoie să fim limita pe care copilul o are de recunoscut și integrat în harta lumii lui. Fermitatea este a fi hotărât. Slăbiciunea părintelui decurge din incertitudinile sale. Nici un om rațional nu e sută la sută convins de propriile idei, totuși luăm decizii și trebuie să fim hotărâți într-o direcție sau alta, altfel copiii nu se pot baza pe noi și vor lua decizii în locul nostru. Blândețea nu est slăbiciune, ci este deschiderea față de copil și față de situația în care se află. Ea ne ajută să ne reglăm impulsurile și să adecvăm forța noastră
    cerințelor situației.
  5. Uneori regulile sau pretențiile noastre intră în contradicție cu ce vrea el să facă și atunci este firesc să fie supărat. Așa că putem să îi recunoaștem emoțiile spunând: „Știu că ești supărat / Înțeleg că ești supărat / E normal să fii supărat că nu ți-l dau, din moment ce tu-l vrei acum” și să îi rămânem alături în timp ce protestează sau plânge.
  6. Nu este indicat să ridicăm vocea atunci când îi spunem sau amintim o regulă. E nevoie să o facem mereu calm și ferm.
  7. Da, este nevoie să îi amintim regulile. Iar și iar.
  8. Este importat să avem în vedere că pentru un copil mic este nefiresc să stea foarte mult timp nemișcat și să nu ne așteptăm de la el să o facă așa cum facem și noi. Dacă avem de așteptat la o coadă, sau într-o sală de așteptare putem să îi permitem să se joace într-un spațiu pe care îl identificăm ca fiind sigur pentru el și să îi punem la dispoziție
    câteva jucării sau obiecte cu care se poate juca în siguranță.
  9. Pentru dezvoltarea gândirii autonome, copiii au nevoie să se mai joace și liber, fără indicații, reguli prestabilite, sugestii sau acompaniament adult. Doar priviți-i cum se descurcă și admirați în tăcere. Fiți disponibili dacă cer ajutorul sau atenție. Dacă nu se joacă liber suficient de mult timp, devin nedispuși să urmeze instrucțiuni în situații ulterioare, în care chiar ar fi necesar să o facă.

În legătură cu acest material vă puteți adresa:
Arminda I. Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă
Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică

Articolul face parte dintr-o serie de 3 pe care le puteți citi la linkurile următoare:

Educația și sănătatea psihică a copiilor: Fără violență

Alinarea bebelușilor și auto-alinarea adulților

Alinarea bebelușilor și auto-alinarea adulților


Niciodată nu suntem prea mari pentru a învăța și niciodată nu suntem prea mici pentru a avea înțelepciune.

Într-o relație părinte-copil, ambele părți au nevoie de hrănire și îngrijire psihică. Indiferent de vârstă, avem următoarele nevoi fundamentale, pe care dacă nu ni le conștientizăm ca să ni le satisfacem conștient, riscăm să devenim agitați, neliniștiți, pasivi sau agresivi. Pe când a avea grijă de noi înșine și a învăța să ne auto-alinăm, vom reuși să ne ocupăm mai eficient și de nevoile copiilor în timp ce le suntem un model de bune practici în ce privește buna purtare cu sine și cu ceilalți.

  • Joaca liberă – satisface foamea psihică de stimulare și simbolizare
  • Repetiția și previzibilitatea – formează regulile: satisfac nevoia psihică de siguranță
  • Fermitatea care nu e violență satisface nevoia psihică de structură și recunoaștere
  • Blândețea care nu e slăbiciune satisface nevoia psihică de contact și recunoaștere

Auto-alinarea adulților

Până în 3-4 ani copiii nu se pot consola singuri. Au nevoie de adulți care știu cum să se consoleze pe sine și care pot să dea consolare mai departe. Ce poți face pentru tine însuți imediat și în perspectivă:

  1. Exerciții de respirație:

– trage aer adânc în piept, ține aerul câteva secunde și apoi expiră

– prin reglarea ritmului respirației îți vei regla circulația și te vei calma

– vei continua să simți emoțiile, dar de o intensitate mai ușor de tolerat

2. Exercițiile posturale:

– îndreaptă-ți coloana, trage umerii în spate inspirând și relaxează-i expirând

– conștientizează-ți corpul, el îți amintește că ai o structură pe care te bazezi

– vezi că structura ta e capabilă să conțină fizic și psihic pe tine și pe copilaș

– și cel mic are o structură. Și-o conștientizează prin contact corporal blând

– remarcă în tine și în jurul tău ce poți și ce nu poți momentan

– cere ajutor

3. Exerciții de gândire:

– discută despre dificultățile tale cu un alt adult, altfel copilul se stresează și pentru problema lui momentană și pentru că te supără și pierde afecțiunea ta

– cere unui alt adult să îți adreseze întrebări, ajutându-te să te clarifici

– citește copilului povești scurte și adresați întrebări interesante despre ele

4. Psihoterapie personală:

– supărările copiilor ne pot stresa foarte tare din cauza experiențelor noastre din copilărie și a nevoilor noastre neîmplinite de atunci. Dacă reușim să realizăm asta și să devenim conștienți de emoțiile care se trezesc în noi atunci când îi auzim sau vedem făcând un anumit lucru deranjant, devine mai ușor să gestionăm pornirile noastre distructive și să răspundem mai bine.

Alinarea bebelușului

Bebelușii pot să plângă mult, chiar copleșitor de mult, iar uneori nu putem identifica motivul. Plânsul este prima formă prin care omul exprimă ceea ce simte, cere ajutor și își cântă problemele existențiale specifice vârstei. Ce poți face când plânge bebelușul:

  1. Conștientizează-ți emoțiile și impulsurile la auzirea plânsului. Calmează-te pe tine mai întâi, dacă este cazul, pentru a putea să transmiți calmul tău și celui mic.
  2. Verifică dacă are scutecul curat, dacă îi este foame sau dacă nu are hainele ude, dacă îi este cald sau frig, dacă are vreo etichetă care îl zgârie sau alt fel de disconfort fizic. Îndepărtează-i disconfortul cu răbdare și cu blândețe.
  3. Ia-l în brațe, de multe ori bebelușii au doar nevoie să fie ținuți în brațe.
  4. Cere cuiva din familie sau unui vecin să țină un pic bebelușul în brațe până reușești să te liniștești (chiar dacă vecinii s-ar putea să fie surprinși la început, să știi că oamenii se simt bine atunci cât pot ajuta pe cineva în dificultate)
  5. Redu lumina și zgomotele din încăpere, în caz că plânsul îi este de la suprastimulare.
  6. Muzica dată încet sau zgomotele albe (de uscător de păr sau de aspirator) îi liniștesc pe unii bebeluși
  7. Alți bebeluși se liniștesc de la mișcare precum un legănat ușor, o plimbare cu căruciorul, în sistemul de purtare sau cu mașina.
  8. Pe mulți îi ajută suptul, deci îi poți oferi sânul (chiar dacă a mâncat) sau o suzetă.
  9. Uneori nimic nu funcționează și suntem nevoiți să îi ascultăm pe bebelușii noștri cum plâng. Doar privește-l și cântă încet împreună cu el. Improvizația e super-faină.
  10. Copiii au dreptul și nevoie să plângă. Și este responsabilitatea noastră de adulți care îi îngrijesc să îi ascultăm atunci când ne spun prin plâns că nu le place ceva. Este nevoie să rămânem calmi împreună cu ei pentru a-i ajuta să facă față emoțiilor care îi copleșesc. Dacă ne dăm seama că plânsul lor ne copleșește, vom cere ajutor adult.

Acest articol face parte dintr-o serie de 3, scrise împreună cu colega mea, Anca Tiurean, iar primul articol poate fi citit aici: Educația și sănătatea psihică a copiilor (partea I- Fără violență)

Articolul va fi continuat cu partea a treia: Alternative constructive la educația copiilor mici(0-5 ani), care urmează a fi publicat.

În legătură cu acest material vă puteți adresa:

Arminda Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă

Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică


Educația și sănătatea psihică a copiilor – fără violență

Plânsul prelungit al unui bebeluș, încălcarea repetată a regulilor de către un copil mic sau conflictele constante dintre frați pot fi situații foarte stresante pentru noi, adulții care îi îngrijim. Recurgem la pedepse fizice atunci când nu știm cum altfel să gestionăm situația. Pedepsele fizice nu sunt totuși o metodă de educație, nu îi fac pe copii să înțeleagă mai bine ce li se cere, să respecte reguli sau să învețe mai repede, dimpotrivă – îi antrenează să devină reactivi, iresponsabili sau hiper-responsabili, violenți și auto-violenți. Eu și colega mea, Anca Tiurean, vă propunem prin acest text (în viitor o broșură) alternative la pedepse fizice și abuzuri emoționale.

Partea I: Fără violență

Violența asupra copiilor poate lua multe forme și este încă foarte prezentă în societatea românească. Există numeroase date potrivit cărora violența poate afecta sănătatea fizică și mentală a copilului pe termen scurt și lung, limitându-i capacitatea de învățare și socializare și afectându-i tranziția la maturitate, cu consecințe negative ulterior în viață. Când atitudinea este de respect, deschidere spre intimitate și încredere în competențele reale proprii și ale copilului, vom reuși să găsim soluții – poate nu perfecte, dar sănătoase – și vom reuși să oprim efectele negative ale greșelilor noastre.

Forme de violență asupra copiilor mici

  1. Abuzul emoțional – poate lua forme precum: insulte, poreclire, izolare, ignorare, respingere, indiferență, folosirea de apelative sau etichetări denigratoare, amenințarea cu violența fizică, etc.(Asociația Americană de Psihologie, Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale)
    Șantajul emoțional, denigrarea sau alte forme de violență emoțională includ:
    „Plec și te las aici” – scade încrederea copilului în părinte, îi crește anxietatea, reduce interesul copilului față de învățare și determină copilul să se însingureze, însemnând că poate deveni și mai neascultător.
    ”Urâtule! Ești urât când plângi!” – inhibă capacitatea copilului de a se exprima, ceea ce înseamnă că pe viitor își va permite să fie violent și nu își va permite să se exprime constructiv (fiindu-i rușine)
    „Îți dau două de nu te vezi!” – amenințările cu violența fizică scad încrederea copilului în părinte, în el însuși și în lumea din jur, îi cresc motivația de a se ascunde, de a minți, de a părea supus. Îi poate dăuna pe termen lung capacității de gândire și decizie.
    „Nesimțitule!” – etichetările au efect de marginalizare, de scădere a respectului pentru sine și pentru oameni în general, definește o stare de război, ostilitate și respingere. Astfel relațiile dintre părinți și copii se deteriorează, adesea pe viață, printr-o continuă definire a copilului ca neapartenent familiei.
  2. Scuturarea bebelușului. Există părinți care în încercarea disperată de a-și calma bebelușul care plânge îl scutură. Această practică este foarte periculoasă pentru bebeluș pentru că îi poate disloca oasele și îi poate provoca leziuni la nivelul sistemului nervos care produc dizabilități permanente, orbirea, paralizia sau chiar moartea.
  3. Pălmuirea și urecherea sunt denumite pedepse fizice ușoare și majoritatea părinților și o mare parte din copiii din România nici nu le consideră acte de violență (conform unui studiu UNICEF). Cu toate că acestea nu lasă urme fizice vizibile, produc durere fizică intenționată copilului și reprezintă un act de violență asupra lui.
  4. Smucirea de o mână sau ridicarea copilului de o singură mână este periculoasă pentru că îi poate fi dislocat cotul sau umărul, corpul lui fiind încă slab închegat. Odată dislocate, acestea devin foarte vulnerabile la alte dislocări și va fi nevoie de câte o vizită la spital de fiecare dată.

Atât violența fizică, cât și verbală, au efecte profund negative asupra copilului, de cele mai multe ori cu repercursiuni grave în viața adultă: scad respectul față de sine și față de alți oameni, reduc sentimentul de răspundere, scad încrederea asociată cu relațiile intime și încurajează mai departe folosirea violenței în confruntarea cu problemele.

În legătură cu acest material vă puteți adresa autoarelor:
Arminda Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă
Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică

Acest articol se continuă cu: Alinarea bebelușilor și auto-alinarea adulților și Alternative constructive la educația copiilor mici

Nu mai sunt eu

Unde sunt? Nu știu. Am dispărut? Azi am început să mă caut. Bâjbâi. Nici cuvintele nu ies. E cam întuneric, dar sigur e cineva acolo, îl simt, mă strigă din adâncuri.

M-am găsit, dar nu mai sunt eu. Nu știu dacă voi mai fi vreodată eu, cea dinainte. Experiența-mi zice că nu se poate. Dar sigur mai e ceva înnăbușit acolo care ar vrea să iasă.

Cred că am reuși să întrevăd o parte pierdută. E vorba de mai multe părți…e vorba de prietenii plecați departe(sau aproape). Prieteni pierduți = întâlniri neîntâlnite, glume nefăcute, momente neîmpărtășite, povești nespuse.

Am mulți prieteni plecați. Și odată cu ei au plecat părți din mine. De care îmi este atât de dor! Și le caut…și încerc să le accesez și chiar reușesc să le activez în alte momente, în alte relații! Dar nu complet. Am rămas cu găuri care nu se vor mai umple niciodată.

Fiecare relație este diferită. În fiecare relație avem alt fel de a simți și a trăi. Aparent suntem tot noi, ăia, dar la o simțire mai atentă nu suntem, nici pe departe.

Știam eu… (adică habar nu aveam) de ce am fost supărată când o prietenă bună a decis să emigreze în Canada.

Îi mai știți pe AB4?

https://www.youtube.com/watch?v=mg2BSXk3dMg


M-am dus la psiholog ca să plâng

De la terapie intensivă am ieşit a doua zi dimineaţă. După vizita medicală, după duşul orgasmic. Chiar dacă nu dormisem deloc toată noaptea! Sic! Deci contrar interpretărilor mele prăpăstioase, am ieşit din şanţul dintre viaţă şi moarte mai repede decât îmi spuseseră că “stau majoritatea”-24 de ore. Eu am stat doar 12, iei!

Infirmierul cu faţă de extraterestru mă transporta din nou cu grijă maximă. Fără să-mi arunce un ochi, nici măcar unul înspre ochii mei defecţi. Ciudat de evitant şi totuşi o prezenţa plăcută. M-a liniştit atenţia lui maximă la sarcina pe care o avea.

Am fost dusă într-un alt salon, mi-a apărut şi ghiozdanul, o asistentă nouă, un alt buton roşu şi mai multe butoane pe care nu le puteam distinge şi ale căror funcţie aveam să o înţeleg abia spre finalul şederii. L-am folosit pe cel roşu şi a fost ok.

Eram în continuare în acelaşi pat ca şi la terapie intensivă. Cu picioarele îmbrăcate în ciorapi de plasă strâmţi, anti-“trombozen” şi lipite de marginea metalică a patului. Îngheţate de frig vreau să zic!

Am reuşit să comunic cumva, cu jumătatea bună a feţei, că mi-e frig şi am primit o pătură. Următoarele 24 de ore le-am petrecut gândindu-mă cum să fac să-mi dezlipesc picioarele de pe afurisita aia de bară metalică. Puteau să-mi dea toate păturile din lume că bara aia tot nu se încălzea. Am constat că e prea greu să explic ceva atât de complicat asistentelor.

În această primă zi în nouă postura de invalidă am constatat că skillurile mele avansate de engleză şi politeţea nu mă ajută. Dacă scoteam “please” din propoziţie era mult mai probabil să fiu înţeleasă, iar dacă rosteam doar un cuvânt, aveam succes garantat. Adică “water” era de departe mult mai apreciat şi aprobat şi zâmbit de asistente decât “Can you give me some water, please?”

Nu apucasem să vorbesc cu medicul care mă operase nici înainte şi nici după operaţie. Credeam în continuare că nervul facial mi-a fost secţionat. Nici nu mai conta aşa de mult acum.. A venit Mile la un moment dat, nu ştiam cât e ceasul, încă nu-mi foloseam telefonul dar măcar aici mă puteam orienta după cele 3 mese. Mi-am dat seama că sunt foarte dependentă de ceas. “Water” şi “time” sau “clock” le ceream constant asistentelor. Mile mi-a mai dat speranţă. A spus că ştie că totul a fost ok, că toată tumoarea a fost scoasă. A stat puţin. A mers la biblioteca spitalului şi în zilele următoare mi-a recitat “Atlasul neurinomului de acustic” Cât era Mile acolo a trecut şi un medic care mergea spre pacienta de la geam şi, surprins parcă de prezenţa mea acolo, s-a oprit, s-a lăsat puţin mai jos lângă patul meu şi a spus “Everything went fine. We expect a recovery în 3 to 6 months.” Şi a plecat.
Pfiu! Şi-am tras şi eu dup-aia un pui de somn.

De când m-am întors acasă, pe lângă exerciţii de recuperare zilnice, am fost şi la psiholog. Ca să plâng. De vreo două luni, de când am primit vestea că sunt nefericita câştigătoare a unui neurinom de acustic, nu am apucat să plâng. Sau nu cu adevărat. Am avut episoade scurte, foarte scurte de plâns care au fost rapid “calmate” de familie. “Lasă că o să fie bine.”, “Gândeşte-te că o să te faci bine!”, “Imaginează-ţi următoarea vacanţă de vară, când vei fi recuperată.”

Se pare că familia mea nu suportă plânsul. Probabil consideră că nu pot rezista suferinţei. Dacă nu o exprimăm, ea nu există. Logic, nu? Aşa că suferim fiecare în tăcere. O suferinţă înnăbuşită. La cuptor.

Probabil de-aia am scris eu aici cum a fost când mi-a fost cel mai greu. Lor nu le-am povestit direct. Şi nu am scris într-un jurnal fiindcă am simţit nevoia să împărtăşesc şi să mă conectez.

Aşa m-au crescut şi cred că aşa am fost crescuţi mulţi dintre noi: “sss, nu plânge! Sss! Ce să facă mama ca să nu plângi?” Şi au făcut tot ce-au putut şi le mulţumesc pentru asta!

Aşa că m-am dus la terapie. Şi n-am plâns mai mult de două minute, dar a fost de-ajuns.

Fără să fiu supărată că am avut o tumoare care m-a lăsat cu o semipareza facială şi dezechilibru pe care probabil (dar nimeni nu poate garanta 100%) le voi recupera în 3-6 luni (dar nimeni nu poate spune exact cât), fără să plâng fiindcă am stat 10 zile în spital în care mi-am văzut copilaşul scurt, de două ori, fără să plâng fiindcă nu am putut dormi deloc două nopţi şi doar parţial în următoarele, fără să plâng pentru toate venele sparte şi vânătăile de la injecţii, fără să plâng fiindcă îl aud pe el cum plânge şi nu-s în stare să îl ridic eu în braţe şi să îl ajut să se liniştească, fără să plâng pentru toate planurile şi proiectele de viaţă întrerupte, nu pot să mă gândesc cu optimism la recuperare. Pur şi simplu nu pot. Trebuie să plâng şi să mă plâng.

Mă întreba psihoterapeutul dacă simt că am rămas cu o trauma din cauza acestei experienţe. Cred că nu, dar mai am de dat afară. Cred că e nevoie să mai exprim din suferinţă asta până trece de tot. Să o tot povestesc şi repovestesc.

De când a avut cineva curajul să mă asculte şi să mă lase să reflectez la asta, stând acolo, lângă mine, pe cuvânt că-s mult mai optimistă în aşteptări! Până săptămâna trecută parcă îmi ciripea cineva în spatele urechii: nu se ştie… nu se ştie…

Când teama devine bucurie şi bucuria suferinţă

În dimineaţa zilei de 28 august ne îndreptăm liniştiţi spre RMN. Eram pregătită “să exclud vreo bănuiala” şi să continui tratamentul pentru VPPB, o formă de vertij produs de urechea internă şi cauzat probabil de dereglările hormonale. Era o zi ca oricare alta. O mică excursie cu maşina, în familie, şi o plimbare tată-fiu-marsupiu până când mama rezolvă ceva.

În timpul RMN-ului am fost înştiinţată că se vede ceva, că trebuie să vorbesc cu un neurochirurg şi că e neapărat necesar să îmi fac şi injecţia cu substanţă de contrast astfel încât imaginile să fie clare. Refuzasem fiindcă alăptam (şi am aflat ulterior că nu e contraindicat alăptatul după substanţa de contrast). Am acceptat şi am mai stat 12 minute nemişcată chinuindu-mă să-mi opresc tremuratul mandibulei. M-au scos din aparatul de RMN certându-mă că am îndrăznit să apăs pe butonul de panică. Dacă nici când afli că “se vede ceva pe creier și e nevoie să vorbiți cu un neurochirurg” nu e social acceptat să manifeşti vreo emoţie.. atunci când e?


În ziua aia nu l-am alăptat pe Vladimir (alăptat până atunci la cerere, de habarn-amcâteori pe zi) de la 10 dimineaţă, până pe la 9 seară (când m-am informat mai bine şi-am aflat că nu e niciun pericol). El a reacţionat surprinzător de bine: a băut apă, lapte praf, a mâncat piureul de morcovi ca niciodată până atunci şi a început să plângă şi să urle numai seara.

Săptămânile ce au urmat au fost printre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu cred că am realizat cât e de grav ce am, sau cât de greu o să-mi fie după, dar clar am realizat că viaţa e scurtă. Şi tot ce am avut chef să fac a fost să mă scald în iubirea de cuplu cu bebeluş. Soţul meu a stat doar acasă.. era un vis implinit, ce mai! Nu aveam nimic mai important de făcut. Doar de căutat medici şi bani pentru operaţie, pe care i-am găsit rapid, şi apoi de aşteptat şi iubit. Părinţii mei au apărut şi ei şi au reuşit să lase deoparte divorţul şi să fie bunici împreună – un alt vis împlinit. Ce frumos ar fi dacă am putea să ne iubim mereu ca şi cum am fi pe moarte!

Am cules nenumărate sfaturi şi păreri despre alăptat şi înţărcat, am trecut prin tot atâtea hotărâri şi răzgândeli şi am ajuns să alăptez până în al 12-lea ceas, până cu 5 minute înainte să mă transporte infirmierul cu alură de extraterestru până la sala de operaţie. Cineva a zis că-s eroina. Eu nu ştiu dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine. 

A fost apoi nevoie să extrag laptele cu pompa. Chiar şi la terapie intensivă. Şi nu mi s-a părut greu deloc. La câte disconforturi şi dureri aveam, acesta era unul plăcut, familiar. Mă bucur că am avut activitatea asta linististitoare, care îmi amintea că sunt încă om, sunt încă în viaţă şi sunt încă mamă.

Am stat internată 9 zile după operaţie, timp în care mi-am văzut copilul de două ori şi nu mi-a fost dor de el mai deloc. Am ajuns acasă şi lumea zice: “ce biine că eşti cu el acum!”. Ei bine, să vă spun un secret: e tortură pură să fiu acasă şi să nu îl pot ridica în braţe atunci când plânge.


Fac eforturi să-mi amintesc în fiecare zi că am avut o tumoare mare care era să mă omoare şi că e minunat că sunt în viaţă, că am avut ocazia să mă opereze neurochirurg foarte bun care și-s depășit propriile așteptări cu operația mea şi e minunat că ai mei fac atâtea eforturi să îl îngrijească pe Vladimir şi că primeşte multă iubire de la toţi şi că e vesel şi sănătos în cea mai mare parte a timpului şi că probabil o să-l pot vedea crescând şi că şi de mine au toţi grijă şi am prieteni care m-au ajutat şi şi mai mulţi prieteni care şi-au oferit ajutorul și mi-au transmis gânduri bune.


E clar, suferinţa e egoistă.

 

Viața după o operație pe creier – sau despre suferință

Mereu am zis că eu am nevoie sa trăiesc intens ca sa pot scrie. Și iată că, după o pauză lungă de la scris, întreg Universul a complotat să mă impulsioneze. Si ce mai impuls! A încercat cu o naștere, nu a mers,  7 luni de mamicie, dintre care trei din alea grele…tot nimic. Așa ca și-a adunat toate forțele și a reușit în final cu o tumoare. Pe creier.

Un schwannom vestibular de 4,3 cm, crescut pe nervul acustic imi apăsa până acum 10 zile pe cerebel si pe trunchiul cerebral, punându-mi în pericol funcțiile vitale.

Tot ce am putut face în cele 3-4 săptămâni de la aflarea veștii și până la operație a fost să mă gândesc la alăptat și la Vladimir, la facilitarea altor  îngrijitori pentru el, aka bunicii și tatăl, și la alăptat și iar la alăptat.

Scriu rândurile astea în primul rând pentru mine. Simt că am trăit atâta suferință și atâtea gânduri încât îmi explodează și ies pe urechi dacă nu le scot eu prin degete.

Scriu și pentru prieteni, cu care am apucat să vorbesc foarte puțin și a căror mesaje de încurajare mi-au zburat prin minte când eram la terapie intensivă. Acolo am început să scriu în minte rândurile astea și am continuat să respir ca să pot ajunge să le aștern aici. Scriu și pentru ceilalți prieteni, cu care nu am apucat să vorbesc deloc, și scriu pentru toată lumea care o vrea să citească doar ca să urlu în gura mare: Sunt în viață!

 

Deschid ochii. Sunt într-un tub alb și luminos. De la picioarele mele parcă se aud niște voci. Vreau să mă ridic dar îmi dau seama că nu pot să clintesc nimic din corpul meu. Îmi amintesc. Doi bărboși simpatici stăteau deasupra mea și făceau glume așteptând anestezia să-și facă efectul. Ei îmi spuseseră și că urmează să mă trezesc la terapie intensivă sau în sala de operație, dacă domnul profesor consideră că e necesar un CT. Sunt probabil în CT. Să fi mers ceva prost oare? Aud un zgomot puternic. Un fel de…horcăit? E respirația mea. De ce respir așa? Am uitat să le spun despre secreția mea lentă și continuă de muci. O să mor. Asta o să îmi împiedice respirația și o să mor! Ce fraieră sunt! Și m-au întrebat de-atâtea ori dacă am ceva condiții speciale de raportat! (primul mic atac de panică)

Încep să vomit violent. Sunt tot întinsă pe spate, într-un tunel întunecat, de data asta. În mișcare. Îmi vomit în gură. De ce nu mă ridică nimeni? Încep să mă zbat (sau am impresia că o fac) și să zbier (probabil șoptesc) ”I am choking!”. Mă ridică într-un final. ”Did you get enough air?!”, (al doilea mic atac de panică).

Ajung într-o cameră întunecată cu multe aparate bipăitoare (”terapie intensivă”, mă gândesc). Un tânăr cu față angelică apare lângă patul meu și îmi spune zâmbind: ”Hello, I am…(era atât de drăguț încât i-am uitat numele) and I will be helping you tonight.” O, da, în sfârșit mă simt în siguranță! La scurt timp apare și Mile. Asistentul îi spune că îl pot auzi și că mă poate lua de mână. Îl strâng de mână de câteva ori. El îmi vorbește ceva iar eu mă îngrijorez că se va speria de mine. Nu știu cum arăt dar bănuiesc că nu prea bine. Și am dreptate. După câteva zile aflu că a leșinat când m-a văzut.

Mile pleacă repede și rămân doar cu asistentul și cu alți colegi semi-vii. Am patul puțin ridicat și pot vedea asistenți care mișună, alte paturi și monitoare care clipocesc. Asistentul mă pune uneori să-i urmăresc un deget și mă întreabă câte văd. Văd două dar știu că e unul singur. Mai zice câte un ”Ok, it’s ok” care mă liniștește iar aparatele de lângă mine fac mereu bip bip bip, ceea ce mă neliniștește. De fiecare dată când aparatele o cer, asistentul vine și îmi ia sânge, uneori și din 10 in 10 minute. Mai vomit o dată, mai primesc niște oxigen, mai îmi schimbă niște branule…și uite-așa se scurge o parte din noapte. Îmi conectează un tensiometru la mână și îmi spune că îmi va lua tensiunea în mod automat din 20 în 20 de minute. Ce bine, pot să aproximez timpul! îmi zic, dar nu reușesc să le țin șirul. Pe măsură ce-mi revin în simțiri devin tot mai pronunțate diferite disconforturi și dureri. Îmi simt capul ca pe un bolovan și nici nu îndrăznesc să încerc să îl ridic, am picioarele reci, stau lipite de o bară metalică de la pat iar în mâna stângă am mai multe branule, fixate cu o fașă și o mănușă gonflabilă. Și tot pe măsură ce-mi revin, reușesc  să comunic mai mult cu asistentul meu. Și pe măsură ce reușesc să comunic mai mult, el devine tot mai puțin binevoitor. Primesc o telecomandă cu un buton prin care să îl chem, pe care nu am destulă putere să îl apăs, dar asistentul angelic îmi ia o piatră de pe inimă când adaugă”…or you can just moan… if you moan loud enough so I can hear you.” Și povestea noastră de victimă-salvator se termină în momentul în care vine o colegă de-a lui și mă amenință suav la ureche: ”you will not be leving this place in the morning if you don”t get some sleep!” Și-așa ajung să mă simt mult mai bine și reușesc să dorm ca un îngeraș. Sper că simțiti ironia.

Nu închid un ochi toată noaptea. Stau și simt disconforturi fizice, tot mai multe, am câteva mici atacuri de panică și respir intenționat și atent. Sau meditez, dacă vreți. Aparatele la care sunt conectată se fac auzite foarte des, asistentul vine și-mi ia sânge de fiecare dată, apoi îmi adaugă un tensiometru, o perfuzie, un furtun cu oxigen… iar eu simt că mă scurg, că mă opresc din trăit, că nu mai respir de fiecare dată când și aparatele anunță ceva. Mă gândesc la toți oamenii la care vreau să mă întorc, la toate mesajele de încurajare pe care l-am primit înainte de operație, mă gândesc că vreau să revin și să mai comunicăm, să ne vedem, să ne zâmbim, să ne conectăm. Așa că respir. Intenționat și atent. De fiecare dată când mă relaxez și nu o mai fac intenționat, aparatele îmi reamintesc. Încerc să respir profund, dar nu am suficientă putere să trag aer adânc în plâmâni. Mă mulțumesc cu cât pot și continui. Intenționat și atent.

S-au aprins luminile. E dimineaăa, se pare. Asistentul cu chip angelic îmi șoptise aseară că voi fi o nouă persoană dimineața. Eu mă simt exact la fel. A venit vizita medicală. Eu zac ca o legumă cu ochi, perfect conștientă de ce se întâmplă, iar medicul cu un grup de studenți discută în germană la capătul patului meu. Unii îmi mai aruncă o privire plină de milă fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Îl recunosc, chiar și cu nistagmusul și vederea dublă, pe medicul tânăr care-mi făcuse informarea preoperatorie. Nici el nu îmi spune nimic și privește în altă parte atunci când își dă seama că îl fixez cu ochiul ”cel bun”. Am fost atât de uimită de lipsa de feedback încât nici nu am apucat să mormăi. Și am fost convinsă că e de rău. Așa cum mă gândisem toată noaptea, de altfel. Sigur mi-au secționat nervul facial (și cine știe mai ce) și nu-mi voi putea învăța copilul să vorbească. Asta e. Îmi făcusem deja un plan de viață azi-noapte.

Asistenta mi-a făcut apoi o spălare cu prosoape orgasmică! M-a întrebat chiar ”How do you like your water? Hot? Warm?” ”Warm”, am zis. Și asta a fost tot ce a mai contat atunci.

Azi se împlinesc două săptămâni de la operație. Sunt acasă deja și toți sunt fericiți că ”a ieșit bine” operația. Neurochirurgul a spus că e ”more than we could dream of”, iar ceilalți îmi tot spun că ”ce a fost mai greu a trecut”. Iar eu… mă deplasez în reluare, mă dezechilibrez la fiecare mică distragere a atenției, am semi-pareză facială, nu văd bine, nu aud bine și vorbesc cam ca Marge Simpson.

 

 

A avea, a fi și a gândi – cumpărături de făcut și întrebări de pus la final de an

”A avea sau a fi?” este titlul unei cărți scrisă în 1976 de psihanalistul Erich Fromm, ce rămâne extrem de

Young woman holding shopping bags and boxes, mid section Original Filename: 200282976-001.jpg Gettyimages

actuală și astăzi. Acesta ne îndeamnă să reflectăm la două stări diferite ale existenței: aceea de a trăi prin posesii materiale, prin a consuma, prin dorința de a avea tot mai mulți bani și mai multă putere versus aceea de a trăi prin iubire, prin plăcerea de a împărți cu ceilalți și prin activitate productivă.

Moș Crăciun din zilele noastre devine tot mai convingător în a ne transmite că iubirea, fericirea și identitatea au directă legătură cu consumul. Nu putem oferi ceva dacă nu cumpărăm ceva. Nu putem participa la masa de Crăciun dacă nu avem o bluză nouă de sărbători. Pentru fiecare pas pe care îl facem ”trebuie” să cumpărăm câte ceva.
Dar Moș Crăciun ne îndeamnă, de fapt, la hedonism, iubire condiționată și mijlocită și consum în exces. Încearcă să ne convingă că putem fi fericiți doar prin achiziții și noutăți și bunătăți. Insistă că lucrurile alea drăguțe pe care ni le dorim trebuie să fie ale noastre și doar ale noastre, pentru că ele ne definesc și ne fac să fim unici. Trebuie să avem multe, tot mai multe, pentru că suntem niște oameni complecși, în continuă schimbare. Avem nevoie să cumpărăm pentru a ne exprima iubirea și aprecierea față de cei apropiați. Și astfel, aparent, pe moment, nu mai e nevoie să ne întrebăm cine suntem, cum iubim, de ce ne dorim ceea ce ne dorim. Moș Crăciun ne spune clar: lucrurile ne definesc, lucrurile sunt mijloacele prin care iubim, lucrurile aduc fericirea de sărbători.

Majoritatea dintre noi, trăim mult mai mult în registrul lui ”a avea” decât al lui ”a fi”. Chiar și atunci când dăm naștere unui copil spunem ”voi avea un copil”, în loc de ”voi deveni părinte”. Materia vrea să domine și chiar să înlocuiască spiritul. Dar reușește? Chiar poate o cutie de ciocolată să înlocuiască un zâmbet de apreciere sau o îmbrățișare călduroasă? Chiar pot hainele din dulap și mâncarea din frigider să ne să ne spună cine suntem? Chiar poate o suzetă să înlocuiască alinarea brațelor părintești?

Mai recent, Gabriel Liiceanu publică ”Nebunia de a gândi cu mintea ta” – o carte despre gândire. Nu gândirea cu care facem liste de cumpărături, nu gândirea cu care reproducem niște idei, ci acea gândire cu care descoperim ceva nou despre noi înșine și despre lume, acea gândire cu care ne întrebăm uneori: Cine suntem? De ce suntem aici? De ce trăim așa cum trăim? Încotro ne îndreptăm în viața noastră și de ce? Niște întrebări esențiale și poate că singurele întrebări care ne pot face să trăim cu adevărat. Ne pot ajuta să ieșim din registrul lui ”a avea”, care ne absoarbe în vârtejul șirului infinit de ”achiziții”, bani și putere. ”Achiziții” care ajung curând să ne sufoce capacitatea de a fi, de a deveni noi înșine, și care, la finalul vieții, vor cântări mai puțin decât orice moment în care am fost cu adevărat în clipa prezentă și ne-am bucurat de o interacțiune autentică, de propria noastră muncă în serviciul celorlalți sau de un gest de într-ajutorare.

“Consumul alină neliniștea, întrucât ceea ce ai nu-ți poate fi luat; dar el te îndeamnă să consumi și mai mult, pentru că ceea ce ai consumat anterior nu-ți mai oferă satisfacție.(…) Oamenii iși vor da seama că un consum exagerat dă naștere la pasivitate; că nevoia de viteză și noutate reflectă neliniștea interioară, fuga omului de el însuși.” E. Fromm

Vă îndemn astăzi, în ultima zi din an, să nu mai fugiți de voi înșivă. Uitați-vă cu binoclul sincerității la anul vostru 2016 și răspundeți la întrebările importante. Veți putea apoi, cu siguranță, să vă creionați niște gânduri mai frumoase pentru 2017. La mulți ani!