Am observat de-a lungul practicii mele ca psihoterapeut că agresivitatea copiilor este o temă foarte stresantă și mereu actuală pentru părinți și educatori. Așa că astăzi vreau să îi susțin prin câteva idei aranjate într-un infografic ușor de urmărit și sper eu de aplicat.
Am hotărât să mă reapuc de scris. Aici. Fiindcă mi-e dor. Mi-e dor de scris și mi-e dor de voi. Scrisul mă ajută să-mi organizez gândurile, să mă simt mai coerentă și mai integrată. Despre asta vreau să scriu azi: integrare, continuitate și identitate. Dar înainte să trec la subiect vreau să mai spun și că mi-e dor de voi. Mi-e dor să primesc răspunsuri, să aflu despre gândurile voastre, să avem un schimb de idei și să fim astfel puțin mai conectați. De asta mi-e cel mai dor și de-aia îmi fac curaj și revin.
Și ca să deschid subiectul de astăzi vreau să vă povestesc o mică întâmplare deloc incitantă (având în vedere tristele evenimentele din ultimele zile) dar foarte semnificativă pentru mine.
Un prieten vechi din primii ani de facultate mi-a scris că vine în oraș și m-a invitat la o cafea/bere. Întâmplător, fiul și soțul meu erau plecați(pentru prima oară în viața noastră de familie doar ei doi, peste noapte). Așa că am ieșit în oraș, după un examen la master cu pofta de libertate dar și cu niscai anxietate. Și simplul dar minunatul fapt că am băut bere cu niște prieteni de la 20 de ani în birtul în care îmi pierdeam nopțile pe la 27 de ani și am povestit despre viețile noastre de părinți și oameni de 36 de ani a fost aproape magic. Am avut o experiență unificatoare de la aceste două beri, am avut convingerea că Eu sunt tot Eu. Hei Arminda! Ești tot acolo, ce biiine e să te regăsesc! Mi-a fost atât de dor de tine! Nu că nu ar mai exista alți oameni vechi în viața mea nouă, nu că ar fi prima oară când beau o bere de când sunt mamă (au trecut deja 5 ani..), nu știu DE CE ce s-a întâmplat acum, dar mă bucur tare că am trăit-o. Experiența asta m-a făcut să cred că există totuși o continuitate a identității mele. Am avut senzația că există o bucățică din mine pe care nu am pierdut-o și pe care nu o voi pierde niciodată. Să existe oare așa ceva – o esență a identității noastre?
De câțiva ani mă gândesc mai mult la asta: Cine sunt? Mai sunt eu dacă m-am schimbat? Am rămas aceeași persoană sau sunt complet diferită? Și când mă întâlnesc cu prieteni vechi mă îngrijorez: Cum ne vom putea înțelege? Mai suntem oare și aceiași? Dacă s-a schimbat la noi tocmai ceea ce ne plăcea în trecut?
De cele mai multe ori îmi răspund că sigur nu mai sunt cea care am fost în trecut sau mai mult, sunt complet diferită, nu mă recunosc, m-am pierdut pe mine, clișee, știu, dar uneori nu reușesc să mă găsesc nicicum!
Asta se potrivește parcă cel mai bine cu ce spunea filosoful David Fross despre pierdere și moarte. El susține că viața întreagă e un fel de pregătire pentru moarte. Murim câte puțin în fiecare zi fiindcă ne schimbăm și pierdem partea din noi care am fost. Orice dezvoltare majoră vine cu suferința pentru distrugerea care a fost necesară în prealabil. Copilul este distrus ca să apară adolescentul, adolescentul dispare ca să apară adultul și așa mai departe. Se pare așadar că trăiesc doliul Armindelor mele pierdute.
Perspectiva asta pare să presupună că nu mai rămâne nimic din acel copil sau din acel adolescent și îmi e greu să accept asta, sunt totuși tot eu, am dovezi, oameni în jur care pot garanta continuitatea mea spațio-temporală! Pentru ei, cu siguranță… sunt tot Arminda.
În ultimele decenii filosofii s-au preocupat cel mai mult de persistența identității personale în timp.
Ei s-au întrebat, de exemplu, cum ne dăm seama că Noi am fost tot Noi în trecut? Ce dovezi există că suntem aceeași persoană ca cea din poza din albumul din clasa a 12-a?
Există altceva ce rămâne constant în viața noastră în afară de numele nostru? Pentru unii chiar și acesta se schimbă. Dar care este esența persoanei noastre? Care este acel ceva care rămâne același? Am putea spune că acel ceva este corpul nostru…dar celulele corpului se schimbă în mod continuu, corpul meu de acum este complet diferit de corpul bebelușului care am fost.. Alți filosofi au susținut că esența noastră se află în conștiință, și mai exact, în memorie. Această perspectivă are mai mult sens pentru mine, însă asta implică și faptul că nu suntem aceeași persoană cu copilul care am fost în primii ani de viață fiindcă nu ne amintim nimic de atunci sau că nu mai suntem aceeași persoană dacă suferim de demență. Apoi mai este și problema faptului că memoria nu este fidelă și uneori avem amintiri distorsionate. Cum ne influențează asta identitatea?
David Hume, pe de altă parte susține și argumentează faptul că nu există o continuitate a identității personale, iar conceptul sinelui este doar o iluzie. Hume susținea că suntem doar un amalgam de impresii pe care le avem la un anumit moment în timp, și că nu există un singur lucru care le ține pe toate împreună sau că acesta rămâne la fel de la un moment la altul. El zicea că suntem doar niște impresii care se schimbă de la un moment la altul pe care mintea noastră le interpretează ca și constante.
Derek Parfit merge și mai departe și ne propune un experiment de gândire: Imaginează-ți că există o mașină de teleportare care te poate distruge și recreea pe Marte. Vei fi tot tu acela de pe Marte? Acum imaginează-ți că există o altă mașină care nu te distruge, ci creează o replică a ta pe Marte. Vei fi tot tu cel de pe Marte?
În ambele situații se pare că este vorba de un nou ”tu” care ajunge pe Marte, dar e la fel cum ar fi și cu o navă spațială, fiindcă până acolo vei fi trecut prin tot felul de experiențe care te vor fi schimbat. Asta susține ideea că suntem în fiecare clipă diferiți de clipa de dinainte fiindcă fiecare experiență ne face să ne schimbăm, dar Parfit argumentează și că există o conexiune psihologică pe care o avem cu versiuni mai vechi ale noastre și asta face ca identitatea noastră să persiste. Legături cu versiuni foarte vechi ale noastre poate că s-au pierdut, dar nu și cu versiuni mai recente, nu mai avem nici o legătură cu noi bebeluși dar știm cam cum eram acum 5 ani când nu eram părinți.
Se pare că atunci când schimbările din viețile noastre sunt foarte mari, cum ar fi a deveni părinte, pandemia, mutarea în altă țară, războiul, etc. aceste conexiuni psihologice sunt mai puține și avem mai puternic impresia că nu mai suntem noi. E ca și cum niște punți, care făceau legăturile între diferite momente ale vieții noastre, se rup, fiindcă prea puține lucruri din jurul nostru mai sunt la fel cu ce a fost înainte.
Ceea ce credem despre continuitatea identității personale ne influențează modul în care ne trăim viața. Dacă credem că există o identitate personală care persistă în timp, putem avea anumite așteptări de la ceilalți oameni, putem continua proiecte începute împreună cu ceilalți, putem avea încredere.
Dacă credem că ne schimbăm de la o clipă la alta putem avea încredere în evoluție, în capacitatea noastră și a celorlalți de a ne schimba și a deveni persoane mai bune, sau din contră, putem accepta schimbările nefericite în urma unor evenimente nefericite.
Pentru mine problema identității personale este mai degrabă un paradox decât o problemă de rezolvat. Uneori este o contradicție viscerală faptul că sunt Eu și nu mai sunt Eu în același timp. M-am pierdut pe mine dar mai am unele amintiri cu Arminda din trecut și în spațiul gol noi părți noi au apărut. Am crescut, am devenit mamă, sunt copilul mic care are nevoie să fie îngrijit, sunt adolescentul rebel care bea bere și încalcă cu mare satisfacție câte o regulă, dar și o nouă variantă a mea cu fiecare experiență trăită.
Tu ce gânduri ai despre persistența identității? Crezi că rezistăm în timp sau ne schimbăm complet? Cine ești? Cine ai fost? Cine devii?
Te las cu o bucățică din adolescența mea de care mi-am amintit în timp ce scriam și te invit să te înscrii la următorul atelier online de autocunoaștere prin mindfulness, psihoterapie și filosofie: https://forms.gle/TD7x4vvHR976sfuL9
Mă tot gândesc să scriu și nu pot. S-au adunat atât de multe cuvinte nespuse! Am cu sacii. Depozitați prin cine mai știe ce cotloane prăfuite ale minții. Sunt mulți saci plini de cuvinte pe care vreau să le arăt lumii. Unele frumoase, altele urâte, oricum ar fi, vreau să vi le arăt. Dar ceva mă oprește. Mereu mă oprește. E ceva ce mă descurajează complet, de fiecare dată când îmi vin cuvintele. Sunt alte cuvinte. Se duce în mine o luptă între cuvinte. Cele care mă opresc sună cam așa: ”Nu poți! Nu ești destul de bună! Nu e destul de interesant!” și mai ales: ”Uită-te la ceilalți care sunt mai buni!” Cuvintele astea sunt gardienii închisorii din care astăzi mi-am propus să evadez.
Probabil că va fi nevoie să repet schema cu evadarea. Demult vreau să scap de cele patru ziduri ale propriei minți…câteodată reușesc să dărâm câteva cărămizi dar de fiecare dată când las târnăcopul din mână și mă relaxez puțin, se construiește singur la loc. Și parcă e mai mare și mai greu de dărâmat. Ce vreau să spun e că probabil nu voi scăpa niciodată de el. E prea bine înfipt acolo, are fundație serioasă de cuvinte părintești.
Oricum, astăzi vreau să evadez. Măcar puțin.
De multe ori și corpul mi-e blocat. Fiindcă nu știe încotro să o apuce. Să stea cuminte în închisoare sau să danseze liber în ploaie? Mi-e dor de un dans într-o ploaie vara! Ah câtă libertatea e într-un dans într-o ploaie de vară!
Astăzi am evadat. Îmi mișc degetele pe tastatură, brațele susțin mișcarea, tot corpul mi-e implicat, pesemne că mintea a ieșit din ascunzătoare. Căci nu e numai închisoare. E și o ascunzătoare în care îmi place să stau. E confortabil, e familiar, e fără efort. E ușor dar costă. Mă costă libertatea, bucuria și conectarea. E confortabil și trist. E familiar și dureros. E ușor, recunosc, dar sunt foarte singură aici.
Un gând îmi vine: ”Trebuie să scrii ceva valoros, ceva interesant! Ce le oferi cititorilor tăi, Arminda?” E tot unul din gândurile alea, știu. Aproape m-a păcălit, fiindcă, vedeți voi, e voalat. Se preface că vrea să mă ajute să scriu mai bine. Dar nu, nu mă las păcălită.
Ei uite, astăzi o să scriu despre nimic îi răspund eu. Și asta e. Astăzi vreau doar să spun ce-mi trece prin cap ca să dărâm puțin din zidul ăla al cuvintelor. Și asta îmi amintește iar de maică-mea. Care avea o problemă cu statul, cu nefăcutul, cu lenea și mă întreba cu dispreț: ”Numa’ stai sau și gândești?” Nu înțelegea că și lenea are un rost. Și de Frederik din ultima poveste citită aseară copliașului meu de 4 ani. Îl știți pe șoricelul Frederik? Să vă spun eu: Frederik stătea degeaba toată vara în timp ce restul familiei lui aduna provizii pentru iarnă. Bineînțeles că este mustrat de un alt șoricel dar Frederick rămâne pe poziții spunând că și el adună raze de soare și culori. În final, când proviziile li se termină, se întorc toți spre cuvintele lui Frederick care le aduc lumină, căldură și culori și concluzionează: ”Frederick, dar tu ești un poet!”
Eu nu sunt vreo poiată dar astăzi mă joc cu cuvinte și atât.
De ceva vreme a început să mă îngrijoreze comportamentul de neajutorare al copilașului meu. Inițial am dat vina pe bunici, doar ei fac totul în locul lui, am zis. Între timp am aflat că principalii adulți care răsfață sunt chiar părinții, conform cercetărilor. Așa că, după o perioadă de conflicte interioare intense, am reușit să accept că și eu contribui semnificativ la ce mă deranjează. Ah, nemesisul parentingului! – suntem puși față în față cu propriile defecte.
Greul a început odată cu pandemia, mai exact, perioada de izolare. Ne-am trezit doar noi trei închiși în casă și nu ne venea să credem cât de dificil este să satisfacem toate nevoile micuțului. Am încercat să suplinim lipsa de libertate și de ieșit afară prin jocuri, povești și timp petrecut împreună și am neglijat responsabilizarea și regulile. Noi eram oricum sătui de restricții, nu-i așa? După liberare, ca să contracarăm stresul adus de pandemie, ziceam noi, am continuat să facem prea multe pentru el.
Pandemia a contribuit în mod semnificativ la diferite comportamente dificile ale copilașilor noștri, dar, în cazul nostru, la ea s-a adăugat și răsfățul.
Așa cum spuneam în articolul trecut a răsfăța copiii înseamnă a le oferi prea mult, prea repede și pentru prea mult timp, într-un mod care îi împiedică de la a face achiziții firești vârstei, și are scopul de a satisface, de fapt, nevoia adultului. Acesta se manifestă atât prin a oferi prea multe (jucării, mâncare, haine, experiențe) dar și prin lipsa unei structuri (reguli de urmat și responsabilități în gospodărie) și mai ales prin a face în locul lor (lucruri pe care sunt capabili să le facă conform dezvoltării lor).
Răsfățul are efecte negative pe moment: copilul cere foarte multe părinților, acesta fiind mai lipsit de răbdare sau empatie pentru ceilalți, dar și pe termen lung, ca de exemplu: copilul nu își dezvoltă abilități necesare pentru viață(capacitatea de a se organiza, de a avea răbdare, abilități sociale) și trage concluzii disfuncționale precum ”fericirea mea depinde mai mult de ceilalți decât de mine” sau ”dacă cineva mă contrazice, înseamnă că nu mă place”.
Iată mai jos câteva dintre motivele identificate într-o cercetare condusă de Bredehoft și Clarke:
”-Pentru a scăpa puțin de sentimente de vină: o mică vină=un mic cadou.
-Pentru că au fost ei înșiși răsfățați în copilărie.
-Pentru că le este frică de confruntare sau respingere, se așteaptă ca totul să decurgă ”lin”.
-Este un mod prin care concurează cu soțul sau cu bunicii.
-Pentru a compensa pentru un părinte abuziv sau absent.
-Pentru a compensa pentru o boală în familie.
-Pentru că nu au suficiente informații despre dezvoltarea copiilor.
-Pentru că nu au timp și energie să îi învețe pe copii abilitățile de care au nevoie.(…)”
Un alt studiu condus de același autor, a urmărit o corelație între locul controlului și comportamente indulgente față de copii. S-a constatat că părinții care răsfață au un loc al controlului extern în relație cu copilul lor – consideră că ceea ce se întâmplă în relația lor nu depinde de ei. Astfel, credințele cele mai comune care corelează cel mai puternic cu comportamentele indulgente ale părinților sunt:
”Ce se întâmplă în viața mea este în cea mai mare măsură determinat de copilul meu.
Copilul meu oricum ajunge să facă ce vrea el, deci de ce să mai încerc?
Este mai ușor să îl las pe copilul meu să facă ce vrea decât să suport un tantrum din partea lui.
Copilul meu are multe de spus despre câți prieteni am.
Pentru a face să îmi funcționeze planurile, trebuie să mă asigur că acestea sunt congruente cu dorințele copilului.
Când ceva merge prost între mine și copilul meu, nu prea pot să fac nimic ca să corectez.(…)”
Dawson și Clarke, în cartea lor cu un titlu atât de grăitor ”Growing up again – parenting ourselves, parenting our children” ne recomandă următoarele:
”Primul și probabil cel mai important lucru este să identificăm motivul pentru care răsfățăm și să ne schimbăm poziția, convingerea sau obiceiul.
Putem învăța ce au nevoie copiii în fiecare etapă a dezvoltării lor și să împlinim acele nevoie.
Putem mai degrabă să ne canalizăm energia spre a le oferi o structură clară care să le fie de ajutor.
Putem fi vigilenți în a-i învăța să se oprească/când ceva este de-ajuns.
Putem să facem ce este necesar ca să avem grijă de noi înșine pentru a nu mai simți nevoia să răsfățăm.
Putem să ne oprim din a spune ”Nu-i nimic” și să adunăm repede, ștergem, reparăm în locul lor, ci să spunem ”Știu că nu ai vrut să faci asta dar e nevoie să repari acum. Cum vei face asta? Ai nevoie de ajutorul meu?”
-după Conie Dawson și Jean Illsley Clarke
”Capacitățile copilului de la naștere la 6 luni: de se atașa de îngrijitori, de a cere împlinirea nevoilor. Răsfăț: Mama oferă bebelușului sânul sau biberonul imediat când acesta scâncește sau când ”pare înfometat”. Parentaj asertiv: Mama așteaptă până când bebelușul o ”cheamă”, se foiește mai mult sau devine mai zgomotos. Apoi verifică dacă are nevoie de haine uscate, ținut în brațe sau mâncare.(…)
Capacitățile copilului de 6-18 luni: 6-18 luni: de a explora mediul ce îl înconjoară. De a se atașa de îngrijitori. Răsfăț: De fiecare dată când Nora se întinde după o jucărie, mama o ridică și i-o oferă sau chiar se joacă cu ea în locul lui. Părinții o înconjoară cu jucării pe care ea nu poate încă să le mânuiască singură. Parentaj asertiv: Părintele pregătește un loc de joacă sigur pentru Nora, cu obiecte potrivite vârstei ei și o lasă să exploreze în felul ei. O lasă să exploreze și alte obiecte în afară de jucării și îi pun la dispoziție doar câteva odată.(…0
Capacitățile copilului de 18 luni – 3 ani: A începe să dezvolte gândirea cauză-efect. A renunța la credința că este centrul universului. A înceape să urmeze reguli simple. Răsfăț: De fiecare dată când Tudor spune nu, adulții acceptă. Tudor obține de fiecare dată ce vrea și chiar mai mult decât atât. Parentaj asertiv: Uneori Tudor obține ceea ce vrea, alteori nu. Adulții fac asta ca un lucru de la sine înțeles fără a critica reacțiile lui. Adulții se așteaptă ca el să urmeze reguli simple.(…)
Capacitățile copilului de 3 – 6 ani: A-și dezvolta o identitate separată de ceilalți. A învăța moduri prin care să-și exercite puterea și faptul că acțiunile sale au consecințe. Răsfăț: Sofia plânge după o acadea în supermaket. Tata spune nu de trei ori și apoi îi cumpără două acadele. Parentaj asertiv: Sofiei i se spune de la intrare dacă poate sau nu să primească dulciuri și așa și fac părinții, fără a critica reacția Sofiei și fără să se scuze.(…)
Capacitățile copilului de 6-12 ani: A învăța ce este responsabilitatea proprie și ce este responsabilitatea celuilalt. A învăța abilități, cât și reguli și structură. Răsfăț: Mihai întârzie adesea la școală, așa că tatăl lui începe să îi facă câte un sandwich în fiecare dimineață și îl așteaptă să îl ducă cu mașina. Parentaj asertiv: Tatăl lui îl întreabă cum îl poate ajuta ca să îl învețe să se pregătească la timp pentru școală. Părinții lui nu îl scuză la școală când acesta întârzie.(…)
Capacitățile copilului de 13 – 19 ani: A deveni treptat o persoană separată și independentă, receptivă la ceilalți și responsabilă pentru propriile nevoi, emoții și comportamente. Răsfăț: Maria are multe activități școlare și extrașcolare așa că părinții ei fac toată munca din gospodărie. Ei își schimbă programul pentru a o duce cu mașina oricând ea are nevoie. Parentaj asertiv: Părinții împart responsabilitățile din gospodărie cu Maria și negociază cu ea în legătură cu când și cum poate ajunge unde are nevoie sau își dorește.(…)”
Cea mai revelatoare constatare a cercetărilor, pentru mine, a fost faptul că adulții care fuseseră răsfățați în copilărie, au declarat că își puteau da seama că răsfățul era legat de problemele părinților. ”În timp ce părinții au impresia că fac ceea ce fac pentru binele copiilor lor, cei mai mulți adulți răsfățați vedeau răsfățul ca pe ceva care împlinea nevoia părintelui și nu a lor. Și asta ne oferă un indiciu foarte important cu privire la cum să evităm răsfățul – e necesar să ne recunoaștem propriile nevoi și să ni le împlinim în mod direct, nu prin copiii noștri.”
Bibliografie:
The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft
Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson
De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva îmi răsfăț copilul? Și cum o fac? De ce o fac? Dar mai ales ce efecte are asta asupra lui? Cum să fac altfel dacă nu fac așa? Cum îi arăt dragoste și afecțiune fără să-l răsfăț? Cum pun limite fără să fiu dură?
De când a mai crescut am observat că îmi cere foarte des să-l îngrijesc ca pe un bebeluș. Spune: “eu nu pot”, “nu mai pot sa urc scările, sunt obosit”, “nu pot să mă încalț” și tot felul de lucruri pe care știm amândoi că e capabil să le facă. Și ca orice mamă-psiholog m-am învinuit instant și am început să analizez cum am contribuit noi, adulții, la toate astea. Am dat drumul și imaginației și m-am gândit la ce efecte devastatoare va avea asta pe termen lung și cum i-am stricat pe viața stima de sine și sentimentul de competenta personală. Pe scurt, m-am panicat.
Și ca să nu fiu prinsă în spirala cu vinovăție-panică-furie-găsirea-unui-țap-ispășitor și să simt că preiau iar, măcar parțial, controlul asupra situației, am apelat imediat la una din cărțile de parenting din bibliotecă ce are un capitol întreg intitulat “overindulgence”-excesul de îngăduință.
Cred că fiecare dintre noi se întreabă uneori dacă nu cumva am oferit prea mult sau prea puțin propriilor copii. Și așa cum prea puținul (sau neglijența), știm cu toții, parcă din bun simț, dar și cercetările pe copiii din orfelinate o arată, că are efecte devastatoare asupra celor mici pe termen lung, tot așa, excesul de îngăduință are efecte debilitante și durabile asupra felului în care vor funcționa copiii noștri pe tot parcursul vieții. Pe lângă asta, și răsfățul este, de fapt, o formă de neglijență.
Imaginea clasică a unui copil răsfățat este aceea a copilului singur la părinți, într-o familie înstărită, care are foarte multe jucării și primește tot ceea ce cere. Nu este certat niciodată, este înconjurat de o familie iubitoare și în niciun caz nu este pedepsit sau abuzat fizic vreodată. Nu are responsabilități, fiindcă bunicii fac totul în locul lui, ba chiar toți ceilalți se sacrifică și ar face orice pentru ”soarele” sau ”îngerașul” familiei.
”Mitul nr 1: Copilul tipic răsfățat este singur la părinți.
Cei mai mulți respondenți din cercetarea amintită mai sus aveau unul sau mai mulți frați și au raportat că și aceștia erau răsfățați la rândul lor.(…)
Mitul nr. 2: Părinții care răsfață sunt doar cei bogați.
Rezultatele cercetării arată că 64% dintre cei răsfățați nu erau mai înstăriți sau erau mai săraci decât alții din jurul lor.(…)
Mitul nr. 3: Bunicii sunt principalii care răsfață.
În cercetare părinții erau cei care făceau asta în 94% din cazuri. Cei mai mulți au declarat că ambii părinți făceau asta, iar bunica apărea doar în 4% din cazuri.(…)
Mitul nr. 4: Răsfățul apare doar la copiii mici.
În cercetare 22% au declarat că au fost răsfățați doar în copilărie, 38% doar în adolescență și 22% pe durata întregii vieți. Răsfățul din partea părinților poate apărea chiar și la vârsta adultă, atunci când părinții deveniți bunici spun ”Da, poți aduce nepoțelul oricând vrei, nu contează ora.”(…)
Mitul nr. 5: Părinții care răsfață își doresc doar ca cei mici să fie fericiți și să evite să le facă rău.
Datele cercetării arată că 19% dintre respondenți au fost și abuzați în copilărie.(…)
Mitul nr. 6: Părinții își răsfață copiii mai ales cumpărându-le multe jucării, cadouri, haine scumpe, vacanțe și oportunități educaționale.
Realitatea: Peste jumătate din participanții la studiu au spus că au fost răsfățați prin lucurile pe care adulții le făceau pentru ei/în locul lor și că nu au avut ocazia să învețe deprinderi pentru viață cum ar fi: organizarea, finalizarea unui proiect început, curățenie, îngrijire personală sau deprinderi sociale.(…)”
O definiție cuprinzătoare a răsfățului a fost dată de un participant la o cercetare făcută de Bredehof și Clarke pe 124 de adulți care fuseseră răsfățați în copilărie. Acesta spune așa: ”A răsfăța copiii înseamnă a le da prea mult din ce arată bine, prea repede, prea mult timp, a le da lucruri sau experiențe care nu sunt potrivite vârstei lor, intereselor sau talentelor lor. A răsfăța copii înseamnă a le da ceva care să îndeplinească nevoile adulților, nu ale copiilor.
Părinții care răsfață alocă o cantitate disproporționată de resurse familiale copiilor într-un mod care aparent le satisface nevoile, dar de fapt nu o face. Copiii răsfățați au parte de sărăcie în plină abundență. Au atât de mult din ceva încât le face rău sau îi face să stagneze și să nu se mai poată dezvolta la potențialul lor maxim.
Răsfățul este o formă de neglijență. Îi abate pe copii de la a ajunge la etapele firești de dezvoltare sau de la a învăța lecții de viață necesare.”
Așa cum spune și definiția, răsfățul este în detrimentul copilului și îl împiedică să facă anumite achiziții, să învețe ce are nevoie în acea etapă din dezvoltarea sa. Efectele pe care asta le are sunt si cele de moment dar mai ales pe termen lung. Cele mai comune probleme pe care le experiementează atât tinerii, cât și adulții care au fost răsfățați sunt:
Un alt studiu Făcut de Bredehoft în 2001 urmărește atitudinile disfuncționale, stima de sine și adaptabilitatea adulților răsfățați în copilărie. Iată 7 din cele mai comune atitudini care au reieșit din studiu:
”Este dificil să fii fericit dacă nu arăți bine, ești inteligent, bogat și creativ.
Fericirea mea depinde de cât de mult mă plac ceilalți oameni.
Dacă eșuez într-o activitate, înseamnă că sunt un ratat.
Nu pot fi fericit dacă ratez multe dintre lucrurile bune din viață.
Dacă ești singur înseamnă că ești nefericit.
Dacă cineva mă contrazice, probabil înseamnă că nu mă place.
Fericirea mea depinde mai mult de ceilalți oameni decât de mine.”
Pe lângă cele de mai sus, adulții care au fost răsfățați trăiesc mereu cu un sentiment de rușine. Unul dintre participanții la studiu își amintește cum, în copilărie, își mințea uneori prietenii că nu se pot vedea până la o anumită oră fiindcă are vasele de spălat, simțindu-se jenat că el nu are niciodată nimic de făcut, de fapt. Un altul mărturisește că nu știe cum să poarte o conversație la telefon din cauză că mama sa făcea mereu toate aranjamentele telefonice necesare. Acesta declară că acum, la vârsta adultă, nu răspunde niciodată la telefon iar soția lui se enervează mereu din cauza asta. Ascunde motivul față de ea fiindcă i se pare jenant că un bărbat de 46 de ani să nu știe să poarte conversație la telefon. Aceste două mărturisiri reflectă și lipsa de înțelegere pe care o avem față de suferința celor care au fost răsfățați. Vedem răsfățul ca pe un lucru bun și nu luăm în considerare răul pe care acesta îl face. Adulții care spun că au împărtășit despre dificultățile lor datorate răsfățului cu alții, nu s-au simțit nicicare înțeleși. Ba mai mult, au fost desconsiderați sau luați peste picior primind răspunsuri de genul: ”Ce să spun, aș vrea eu să-mi fi fost atât de ușor ca ție.”
Studiile lui Bredeford au mai arătat că nu este vorba doar despre a le da copiilor orice cer sau a le cumpăra orice, ci există trei direcții în care se manifestă indulgența părinților:
Cercetarea condusă de Bredeford a arătat că peste 50% din respondenți au spus că răsfățul principal a fost o indulgență relațională și structurală.
Probabil că până acum ți-au venit câteva idei despre cum se întâmplă răsfățul în familia ta. Clarke și colaboratorii, într-un studiu din 2004, ne recomandă 4 întrebări pe care putem să ni le adresăm atunci când vrem să ne dăm seama dacă este vorba de răsfăț sau nu:
Părinții au mereu cele mai bune intenții pentru copiii lor, dar, așa cum am văzut mai sus, adulții care au fost răsfățați au multe dificultăți din cauza asta. Atunci când ne răsfățăm copiii, o facem în detrimentul lor. Intrăm într-un rol de salvator și oferim ajutor copilului sau o plăcere temporară atunci când el nu are nevoie și îl împiedicăm astfel să exerseze deprinderi importante pentru dezvoltarea sa. În spatele inițiativei noastre de a răsfăța se află, de fapt o nevoie personală neîmplinită. Mai multe despre motivele pentru care ne răsfățăm copiii și cum să facem diferit, scriu într-un articol viitor. Până atunci mi-ar plăcea să știu cum are loc răsfățul în familia ta. Aștept mai jos comentariul tău.
Bibliografie:
The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft
Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson
Depresia poate lua atât de multe forme pe câte valuri se sparg de malul unei mări într-o seară de vară. Ah marea! Ai simțit vreodată tristețea care vine de la mare? Vorbesc despre marea aia pustie, de dinaintea răsăritului sau de după apus. Și despre tristețea aia infinită, a tuturor oamenilor ce trăiesc deodată pe planetă. Tristețea lumii întregi și bucuria lumii se află în mare. În orizont.
Depresia ia forme în noi și ne fură bucăți din viață așa cum dăunătorii fac găuri în frunzele copacilor. Depresia ne fentează că știe ce nasoală e viața ca o cârtiță care cunoaște doar întunericul și umezeala. Depresia ne obosește ca un sac de ciment cărat în spate degeaba. Depresia ne blochează perspectiva precum o draperie groasă și întunecată. Depresia ne forțează să ne uităm înăuntru. Cioc cioc! E cineva acolo? Hei tu! Da, tu, ăla care te ascunzi de atâta timp, hai să vorbim! Ce mai faci? Ție ce-ți mai place? Cine ești? Care-s visele tale uitate? De cine ți-e dor?
Depresia ne macină lent, ca o moară stricată, ce merge neîncetat. O moară prea mare, pe care nu o putem opri singuri. Avem nevoie de încă o mână hotărâtă.. sau mai multe.
Depresia ne tot amintește cât de neiubiți, neacceptați și nelalocul nostru ne simțim pe lumea asta. Și știi că are dreptate? Uneori nu suntem în locul potrivit, alteori celălalt nu ne iubește sau are un mod foarte neiubitor de a ne-o arăta și adevărul este că nici măcar noi nu ne suportăm hibele.
Depresia se poate ascunde așa de bine încât chiar să credem că ”problema e alta” – noi, femeile, suntem prea grase și ținem cure, suferim de instabilitate emoțională sau de istericale, iar el e workaholic! Sau mai mereu la bere… și mai ales, o, dar mai ales, cu toții ne ascundem în spatele ecranelor, nu-i așa? Cât de convenabil e să mai dăm un scroll și să nu ne uităm în ochii celuilalt și să spunem pas propriilor gânduri.
Depresia e atât de șireată încât ne poate face să râdem în hohote, de cele mai bine plasate glume și cele mai fine autoironii. Nu zic că umorul n-ar fi un mecanism de autoapărare sănătos. Dar uneori împrejurările o cer să le lăsăm deoparte și să ne privim direct în față: să ne dăm spațiu să existăm, așa cum suntem noi, cu toate stricăciunile noastre.
Depresia ne izolează ca pe un bolovan singuratic pe un câmp înverzit. Ca-n povestea cu măgărușul Sylvester transformat în bolovan, care împietrit și singur, nu poate comunica nici măcar cu proprii părinți când sunt lângă el. Doar că ieșirea din depresie nu e un drum de parcurs în solitudine, întotdeauna e o ”călătorie alături de celălalt”. Alege-i pe cei care te pot însoți.
Schimbările aduse de pandemie în viețile noastre nu au cum să nu ne afecteze considerabil viața de familie, ritmul și starea copiilor și starea fiecăruia dintre noi în parte. Ar fi nefiresc să reușim să păstrăm același program pentru noi sau pentru ei, ar fi nefiresc să putem munci cu același randament, ar fi nefiresc ca ei să învețe sau să exploreze liniștiți pe timp de criză, ar fi nefiresc să ne înțelegem la fel, ar fi nefiresc să nu existe conflicte și mici crize. Da, ei sunt copii și unii nu înțeleg încă ce înseamnă pandemie. Dar hai să recunoaștem, nici noi nu înțelegem încă pe deplin. Ei simt, în schimb, neliniștea noastră și își dau seama de schimbările din lumea lor care, fie ea cât de mică, o reflectă pe cea mare.
Așa cum spuneam și în articolul trecut, în situații de criză e foarte important să ne oferim îngrijire nouă și celorlalți, în moduri sănătoase. Pe lângă menținerea unei rutini (pentru creșterea sentimentului de siguranță), reducerea cantității de știri citite pe subiect și informarea corectă necesară pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, avem nevoie să exprimăm ceea ce simțim în legătură cu ce ni se întâmplă și să ne conectăm cu ceilalți. Avem nevoie să ne ascultăm unii pe alții și să lucrăm împreună pentru a ne putea simți din nou bine.
Când vine vorba de a lucra împreună, de a ne exprima și de a ne asculta unii pe ceilalți de multe ori nu ne iese. Așa că vă invit să ne uităm cu lupa la modul în care ne iubim și îngrijim unii pe ceilalți și pe noi înșine. Astăzi voi scrie despre 6 moduri de a oferi iubire/îngrijire valabile atât pentru propria persoană, cât și pentru alți adulți sau copii: abuz, iubire condiționată, iubire asertivă, iubire suportivă, răsfăț și neglijență. Primul exemplu pentru a înțelege mai bine conceptele va fi despre copii, următoarele sunt despre adulți.
Atât grija asertivă cât și cea suportivă sunt date voluntar și fără condiționări, cu toate acestea diferă în moduri subtile dar foarte semnificative: grija asertivă reprezintă un răspuns iubitor, o intruziune iubitoare iar grija suportivă o ofertă, iubire oferită. Copiii, pe măsură ce cresc, au nevoie de tot mai multă grijă suportivă și de mai puțină iubire intruzivă. Dar și copiii mari apreciază ocazional câte un gest de iubire asertivă. O relație ajunsă la maturitate între părinți și copii însă, se bazează pe suport din ambele direcții.
Și adulții au nevoie de grijă din partea altor adulți. Oamenii de toate vârstele au nevoie de stimulare și recunoaștere. Pentru a oferi grijă potrivită adulților este nevoie să menținem o balanță între îngrijire asertivă și suportivă. Ne bazăm asta pe observarea semnelor și ascultăm cererile lor. Trebuie să fim atenți să oferim ceea ce au nevoie, nu ceea ce avem noi înșine nevoie. Dacă nu știm să oferim cele două forme de grijă putem pune în practică și învăța.
Adulții au nevoie de îngrijire asertivă atunci când: sunt bolnavi, trec printr-o pierdere, sunt părinții unui nou-născut. Mai putem avea un contract de grijă asertivă cu persoanele foarte apropiate care nu trebuie mereu negociat, ca de exemplu: eu gătesc, tu plătești facturile. Grija asertivă înseamnă că îngrijitorul decide ce are nevoie celălalt și îi dă, iar grija suportivă înseamnă că îi face o ofertă care poate fi acceptată, refuzată sau negociată. Suportul este caracterizat de respect – fiecare persoană recunoaște că și cealaltă este responsabilă și fiecare are un simț al puterii și integrității personale.
”Situație: Soția cere soțului ajutorul cu îngrijirea copiilor
Soțul:
Abuz: O lovește sau râde de ea atunci când cere ajutorul.
Îngrijire condiționată: ”O să te ajut cu copiii atunci când câștigi mai mulți bani decât mine.”
Grijă asertivă: spune: ”Copiii au nevoie de îngrijire și de la tatăl lor.” și participă în toate aspectele îngrijirii
Grijă suportivă: Negociază sarcinile privind îngrijirea copiilor cu soția. Îi apreciază calitățile în fața copiilor.
Răsfăț: Îi cumpără cadouri în loc să o ajute.
Neglijență: Lucrează mult, călătorește, petrece mult timp cu prietenii la bar la sport sau la organizații civice, vine acasă târziu și pleacă devreme.”
”Situație: Un părinte își neagă nevoile de o perioadă bazându-se pe credința că nevoile copiilor vin primele, apoi ale partenerului meu și apoi ale mele.
Părintele:
Abuz: se gândește..”O să lucrez atât cât este nevoie pentru ca partenerul și copiii mei să aibe tot ce își doresc.” lucrează până se îmbolnăvește.
Grijă condiționată: crede…”Nu sunt o persoană suficient de bună doar dacă mă sacrific pentru familia mea.”
Grijă asertivă: ”Îmi recunosc nevoile și mi le voi împlini. Atât ale mele, cât și ale celorlalți membrii ai familiei. Nevoile tuturor sunt importante. Vom discuta și vom lucra împreună să nu le împlinim.”
Grijă suportivă: Caută să facă parte dintr-un grup de suport.
Răsfăț: Face cumpărături, lucrează, mănâncă, ia medicamente sau bea compulsiv pentru a se elibera de stres.
Neglijență: Continuă să facă ceea ce făcea și până acum, chiar dacă este conștientă de vechea convingere nesănătoasă.”
Autoarele ne invită să ne imaginăm cele 6 tipuri de a oferi îngrijire ca pe benzile unei autostrăzi. Cele două benzi din mijloc (grija asertivă și cea suportivă) sunt benzile bune pentru circulație, iar pe măsură ce ne apropiem de margine, drumul este tot mai accidentat. A fi părinte este ca și cum am conduce pe acest drum cu mare viteză. Este o provocare la fiecare curbă să rămânem pe cele două benzi din mijloc și ni se întâmplă adesea să ieșim pe drumul accidentat. Important este să conștientizăm asta și să avem ca obiectiv să rămânem cât mai mult timp pe drumul sănătos. Putem discuta și cu copiii noștri mai mari despre tipurile de îngirjire, spunându-le sincer obiectivul nostru, recunoscând faptul că nu reușim mereu să îl atingem, și să-i ajutăm să recunoască diferitele tipuri de iubire și să le respingă pe cele nesănătoase. Astfel, putem deveni aliați și să ne ajutăm reciproc.
Iar acum, pe timp de criză, vă invit mai ales să fiți înțelegători cu voi înșivă și cu ieșirile de pe benzile din mijloc. Numai asa veti putea fi înțelegători și cu copiii care, in mod firesc, nu se comporta ca de obicei sau cum ne-am dori sa o faca.
Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsley Clarke și Connie Dawson
Orice criză poate duce la o creștere. Atât la nivel social, cât și individual. Da, vine cu pierderi, mari și triste, probabil suferință prin care unii dintre noi va trebui să trecem. Da, poate că ne așteaptă zile grele. Poate ne este greu deja și este doar începutul..
Unii stăm în casă ca să ne protejăm pe noi și pe ceilalți, iar alții ies și se expun ca să putem funcționa în continuare noi toți. Pentru cei care stau în casă se resimt deja mici crize individuale sau interpersonale: conflicte, furie, tantrumuri de toddleri, gânduri negre, panică, deconectare emoțională. Pentru aceștia dintre noi, cred că este cel mai potrivit moment să ne uităm cu lupa la ce se întâmplă cu noi și cu familia noastră pentru a înțelege mai bine și a crește împreună. Am decis zilele astea să încep să împărtășesc câteva idei din cartea de parenting cu un titlu atât de nimerit: ”Growing Up Again”.
Da, ați ghicit, Jean Illsey Clarke și Connie Dawson vorbesc despre a avea grijă atât de copiii noștri, cât și de noi înșine.
Conform lor, atât adulții, cât și copiii au trei nevoi de bază: de stimulare (pentru a ne simți energizați și vii), recunoaștere (a ne simți văzuți, auziți și valoroși pentru ceilalți), certitudine (nevoia unui cadru în care să ne simțim în siguranță, în care să putem avea parte de stimulare și recunoaștere în mod adecvat). Pentru a ne simți bine, pentru a fi într-un echilibru, avem nevoie ca aceste trei nevoi să fie mereu satisfăcute. Putem supracompensa, înlocuind-o pe una cu cealaltă pentru o perioadă, însă asta nu va fi niciodată pe deplin satisfăcător fiindcă cele trei nevoi sunt foarte diferite și la fel de importante.
Dacă ne gândim la criza în care ne aflăm, aceasta ne oferă prea multă stimulare (știri și schimbări mari în viața fiecăruia care au loc cu rapiditate) sau prea puțină (dacă nu urmărim știrile, ieșim mai puțin din casă și participăm mai puțin la viața socio-culturală) și insuficientă certitudine (nu cunoaștem foarte multe despre virusul care circulă acum printre noi și habar nu avem cât va ține toată situația asta), iar pentru unii dintre noi care au ales sau au fost nevoiți să stea acasă poate că le lipsește recunoașterea care vine de obicei din partea colegilor de muncă sau a clienților.
Este util așadar să ne gândim cum ne este afectată capacitatea de a ne satisface nevoile și să găsim metode noi de a ni le satisface în situația dată. Pentru mine funcționează următoarele:
Astfel de ajustări în programul zilnic ne susțin și mențin pe linia de plutire într-o situație de criză. Ne ajută să rămânem echilibrați și să putem să trecem prin adversități cu cât mai puține corăbii înnecate. Noi, adulții avem nevoie de îngrijire mai ales din partea propriei persoane. Și e nevoie să ne îngrijim în primul rând pe noi înșine pentru a-i putea ajuta și pe ceilalți.
Așa că iată provocarea din partea mea pentru părinții care stau acasă: Fii egoist pentru o zi și căută să ai grijă de tine însuți echilibrându-ți cele trei nevoi: de certitudine, stimulare și recunoaștere.
Data viitoare trecem la următorul capitol și vă scriu despre cum putem oferi îngrijire sănătoasă celorlalți..
Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsey Clarke și Connie Dawson
”Identificând norii și vânturile, nu vom mai lăsa furtunile să se stârnească și să facă legea în familia noastră.” Izabelle Filliozat
Atunci când ajungem să fim mame, viața devine mult mai intensă. În medie, nu suntem mai fericite sau mai deprimate decât semenii noștri fără copii, dar avem mai multe momente de fericire intensă, furie intensă sau groază. Trăim ”la maxim” în fiecare zi și adeseori ne simțim copleșite, depășite de situație sau pur și simplu furioase. Uneori emoțiile noastre sunt disproporționate sau neadecvate situației și nu ne dăm seama de unde vin.
– Ce cauzează aceste emoții?
– Cât sunt despre prezent și cât sunt despre trecut?
– De unde vin reacțiile noastre automate la comportamentele copiilor?
Dacă vrei să devii mai conștientă de emoțiile și de automatismele tale din rolul de mamă, te aștept la un atelier de autocunoaștere dedicat emoțiilor. Te voi ghida prin exerciții de autoreflecție, meditație și jocuri de grup spre o mai bună conștientizare a emoțiilor, a comportamentelor automate și a nevoilor din spate.
Numele meu este Arminda Roșu, sunt psihoterapeut cu formare în Psihoterapie Pozitivă, specializare în traumă prin terapia EMDR și mamă de 3 ani. Nu cred că ce nu ne omoară ne face mai puternici dar cred că fiecare etapă foarte dificilă din viață poate fi o oportunitate pentru autocunoaștere și creștere.
Am început să țin ateliere de autocunoaștere și mindfulness în urmă cu 6 ani, iar după ce am fost inițiată în tainele mămiciei mi-am dat seama cât de utile ar fi astfel de întâlniri pentru mamele la început de drum.
Durată: 2 h
Număr maxim de participanți: 8
Atelier dedicat mamelor
Preț: 60 lei/pers
Unde? Ludoteca Habarnam, Str. Gavril Musicescu 39A
Când? 7 martie 2020, 10:00-12:00
Rezerva-ți locul acum printr-un mesaj în chatbox sau email la contact@arminda.ro
Ca mamă devii foarte ancorată în viața practică, a lucrurilor concrete. Te trezești prinsă într-o succesiune rapidă de schimbat scutece, spălat, hrănit, legănat, plimbat, îmbrățișat, cărat, sărutat… printre ele apar gânduri și reacții automate: plângi, râzi, te enervezi, strigi… de parcă toddlerul tău ar fi modelul de urmat în autoreglare emoțională. Ceilalți se miră, tu nu te recunoști și te întrebi dacă vei mai fi vreodată ca înainte.
Ca înainte nu se poate, Arminda, îți zic eu sigur! Știu asta din cărți. Și experiență. Pur și simplu nu se poate. Așa că..începi să te întrebi: cine ești tu acum? Și cum poți trăi cu cine ai devenit? Și cât timp tot mai devii? Câte fețe are mămicia asta? Câte stresuri? Câte frici? Câte bucurii? Câte reacții? Și mai ales cum o să reziști când o să plece copilul de acasă după atâta iubire zilnică?
Și când am timp să mă gândesc…
-mă întreb cum rezist cu toată responsabilitatea asta…a menținerii în viață a unui copil? Mă simt ca un gândac ce poartă în spate un bolovan.
-mă întreb unde a dispărut libertatea mea. Dacă mai e acolo închisă temporar între cei patru pereți ai lui ”tot ce trebuie să fac” sau a fost anihilată complet?
-oh, și povara perfecțiunii! V-am spus despre ea? Nu știu dacă toate mamele o poartă dar eu am întâlnit multe… E mai ceva decât bolovanul responsabilității! Ăla e real și încet încet, îți crești muschi pentru a-l căra. Dar asta…fiind o iluzie grandioasă, nu vei avea niciodată suficientă putere pentru ea! Unele dintre noi, chiar de la naștere, altele pe parcurs, începem să-i vedem perfecți (sau cel puțin, undeva în adâncuri ne dorim ca ei să fie perfecți) și atunci trebuie ca noi și tot ce înconjoară impecabila odraslă să fie pe măsură, nu-i așa? Așteptările de la ceilalți și eforturile depuse pentru orice activitate devin încărcate cu această încrâncenată fantezie.
Și ar mai fi multe fantezii despre copii și mame și tați și bunici…ascunse bine în scorburile inconștientului care ies și ne surprind, unele primăvara după o liniștită hibernare, altele vara când e distracția mai mare, altele toamna când începe școala.. Care mai de care mai năstrușnice și surprinzătoare. Asta e. Am pierdut pe veci șansa la o viață liniștită. Dacă am avut-o vreodată…
Și dacă tot am vorbit despre greutăți, vă las cu Milan Kundera::
”Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ (…) cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât mai reală și mai adevărată.
În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și nesemnificative.
Și-atunci ce să alegem? Greutatea, sau ușurătatea?”
