Psihoterapia este un proces complex, mereu în schimbare, la fel ca și viața noastră interioară. Apar mereu abordări noi, sau cele vechi se schimbă odată cu evoluția științifică și tehnologică, și la fel se schimbă și practica mea pe măsură ce trece timpul. Încercând să înțeleg mai bine munca pe care o fac, reflectez constant asupra practicii mele, citesc noutăți dar și înțelepciune de la filosofii din trecut, observ metodele altor colegi și urmăresc discursul public despre psihoterapie. Schimbarea perspectivei nu este doar inevitabilă, ci și necesară pentru creștere.
Mituri despre psihoterapie: între idealizare și realitate
Mă bucur să văd că psihoterapia a câștigat tot mai multă vizibilitate, însă nu pot ignora faptul că, odată cu această creștere a popularității, au apărut și multe idei nerealiste despre rolul psihoterapeutului. Imaginea terapeutului de guru, de atotștiutor care ne poate spune cum să ne trăim viața, capabil chiar să să vindece boli grave, este una periculoasă. Psihoterapia nu este Sfântul Graal, nici panaceu universal iar psihoterapeutul nu este un vrăjitor sau un sfânt. Suntem oameni, cu propriile noastre limite, și cel mai onest lucru pe care îl putem face este să recunoaștem acest lucru atât față de noi înșine, cât și față de cei cu care lucrăm.
Nu cred în soluții rapide sau în tehnici de vindecare-minune care promit transformări spectaculoase peste noapte. În schimb, cred în munca consecventă, în procesul de învățare, în antrenament și auto-descoperire, care necesită timp, răbdare și efort.
Psihoterapia ca antrenament
În ultimul timp privesc tot mai mult psihoterapia ca antrenament. Aceasta presupune un exercițiu relațional și mental. În cabinet, ai ocazia să exersezi abilități de relaționare, să explorezi limite și să reflectezi la felul în care te raportezi la ceilalți. Relația terapeutică funcționează ca un laborator, un spațiu sigur în care îți poți observa tiparele și încerca noi moduri de a fi, fără teama de judecată sau respingere.
În același timp, psihoterapia este și un antrenament al minții. Învățăm să ne exersăm gândirea pentru a privi din perspective noi experiențele trecute și prezente. Ne antrenăm în a limita și direcționa energie alocată anumitor stări și amintiri.
Pe lângă aceste aspecte, psihoterapia poate fi privită și ca un antrenament al răbdării și al perseverenței. Așa cum un sportiv nu obține rezultate fără disciplină și practică regulată, nici schimbarea interioară nu se produce peste noapte. Este nevoie de repetiție, efort și deschidere pentru a integra noile înțelegeri în viața de zi cu zi.
De asemenea, psihoterapia este un antrenament al autoreglării emoționale. Ne ajută să învățăm să ne conștientizăm emoțiile, să le acceptăm și să găsim moduri constructive de a le gestiona. La fel cum exercițiile fizice îmbunătățesc condiția fizică, practicarea conștientizării emoțiilor și dezvoltarea abilităților de reglare emoțională ne ajută să devenim mai rezilienți în fața dificultăților vieții. Ne antrenăm pentru a cultiva conștient emoții pozitive – recunoștință, bucurie, iubire, satisfacție – și pentru a reduce influența gândurilor și emoțiilor care ne împiedică să trăim o viață împlinită.
Nu în ultimul rând, psihoterapia este și un antrenament al gândirii critice. Prin dialog și reflecție, căutăm să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și lumea din jur. În cele din urmă, scopul nu este doar să vindecăm rănile trecutului, ci și să dezvoltăm înțelepciunea de a naviga mai conștient și echilibrat prin viață.
Psihoterapia nu este o rețetă despre cum să facem, nu este nici un tratament universal și magic, ci un proces activ, asemenea unui antrenament. Iar ca în orice antrenament, rezultatele vin pentru cei care sunt dispuși să își asume angajamentul pentru acesta.
Tocmai când mă apucase neliniștea și mă năpădiseră gândurile că nu avem o vacanță destul de activă, plină sau productivă, a apărut oportunitatea de a participa la conferința internațională de consiliere și de practică filosofică ce se desfășoară online, chiar în acest weekend. “La fix! Asta salvează zituația!” mi-am zis.
M-am organizat rapid și prima prezentare la care am nimerit a fost tocmai despre acest conflict interior pe care îl trăiesc în vacanțe de mulți ani de zile și care pare că este o tendință globală: între dorința noastră de a fi mereu productivi, eficienți, activi și nevoia noastră de recreație pentru recuperare în urma stresului. Se pare că tot mai mulți dintre noi alegem vacanțe active, alergăm la maratoane, facem drumeții, în orice pauză scurtă verificăm compulsiv telefonul, citim mesaje, mailuri, scrolăm pe social media sau facem shopping compulsiv ne-necesar. Recreațiile s-au transformat în obsesii, compulsii sau dependențe.
Se pare că trăim într-o societate în care doar productivitatea este valorizată. Am interiorizat asta și suntem proprii noștri exploatatori. Avem în interior atât un prizonier cât și un gardian. Prizonierul are impresia că se eliberează uneori prin adicție (telefon, shopping, mâncare, alcool, etc.) iar în restul timpului gardianul îl pune continuu la muncă.
Dar nici adicțiile, nici activitatea fizică prea intensă nu sunt cu adevărat recreații. Iar pentru a ne recupera în urma stresului avem nevoie de pauze, de timp de odihnă care este cu adevărat restorativ, nu de un alt tip de stres pentru corp sau creier. Avem nevoie să existăm ca ființe umane nu doar ca ființe umane productive.
Așa că haideți să ne reimaginăm timpul liber. Pentru a începe vă provoc cu niște întrebări:
Cum ne folosim libertatea?
Mai petrecem timp cu prietenii, timp din ăla de atârnat împreună, doar de dragul timpului împreună?
Ce alte activități sau inactivități de timp liber restorative mai există?
Cum ne activăm această dispoziție de recreație?
Cum putem face diferența între activitate restorativă, relaxantă și cea stresantă?
Cum putem face diferența între inactivitatea stresantă și cea restorativă?
Prezentarea după care am scris acest text a fost susținută de Ross Channing Reed și s-a numit: “Leisure, Recreation, Addiction, and the Techno-precarious Performance Society.” în cadrul 7th International Conference on Philosophical Counseling & Practice
– Ana Stanciu, da, clar. Adică nu o știu foarte bine, nu suntem prieteni dar o știu, îmi e simpatică. Trebuia chiar să colaborăm la un proiect. De ce? Tu?
– O știu și eu, suntem prietene din liceu sau nu chiar…. Acum nu mai vorbim doar când ne vedem. Am fost pe la ea când am fost în octombrie prin București.
– Ah, păi sunteți prietene bune atunci, dacă vă vizitați.
– Da? Poate.. Nu știu, e ciudat că nu vorbim deloc când nu ne vedem. Nu mă pot decide dacă suntem sau nu prietene.
….
– După divorț m-am mutat în Timișoara, ca să fiu mai aproape de prieteni, mi-am zis.
– Mișto.
– Mda, și ghici ce, în trei luni am apucat să am fix trei întâlniri cu prieteni. Atunci am zis că nu merită și m-am mutat la sat.
….
– Da, și eu duc lipsă de prieteni. Și multă lume se plânge de asta. Parcă e o boală a generației sau a societății de azi.
– Știu ce zici… Oamenii sunt tot mai centrați pe ei înșiși.
….
– V-ați făcut prieteni acolo deci, ce fain!
– Ah, n-aș spune prieteni, niște cunoștințe. Știi cum e după o vârstă… nu-ți mai faci prieteni.
Studiile arată că numărul prietenilor, calitatea prieteniilor și eforturile de a menține prieteniile sunt factori ce corelează pozitiv cu starea noastră de bine. Deși prieteniile sunt foarte importante pentru noi și la vârsta adultă, o mare parte dintre noi se pare că am rărit considerabil prieteniile și ne simțim confuzi sau descurajați în această privință.
Obstacole în calea prieteniei astăzi
Odată cu creșterea nivelului de trai, România devine o țară mai individualistă. Ne concentrăm mai mult pe noi înșine decât pe grupurile din care facem parte. Este mai important pentru noi să dăm curs dorințelor și preferințelor individuale decât a celor de grup și suntem mai puțin integrați în diferite grupuri sociale. Consumerismul ne-a convins să punem mai multă valoare pe lucruri și confort propriu decât pe relații. Se întâmplă mai des să ne cumpărăm ceva ce avem ”nevoie” și să ne ocupăm de casele noastre cu prea multe lucruri în ele decât să mergem la o întâlnire. Totul este pentru interesul propriu, fie că este vorba despre lucruri și confortul căminului, sau despre evenimente culturale sau călătorii. Primează ce vreau EU să fac, ce îmi place MIE, ce se aliniază cu valorile MELE.
Individualismul vs colectivismul, conform teoriei lui Geert Hoftstede, se referă la gradul în care membrii unei societăți sunt integrați în grupuri. Individualismul, ca și trăsătură culturală, se caracterizează prin legături slabe între membrii societății, relații apropiate cu un număr redus de persoane, de obicei doar cu familia apropiată. În astfel de culturi ”Eu” primează în fața lui ”Noi”.
Faptul că putem găsi orice la un click distanță, informații, confort, plăcere, ne face să apelăm mult mai puțin la ceilalți de lângă noi, în carne și oase. Parcă devine ciudat, chiar absurd, să întrebi pe cineva ceva, dacă nu e un expert în domeniu, când ai Google și Chat GPT chiar în mâna ta. Astfel, nu mai avem parte de acele mici conversații introductive, de spart gheața care ne ajutau să legăm și să menținem relații.
Da, social media ne-a permis să ne facem prieteni noi în lumea virtuală și să menținem relații la distanță dar am redus întâlnirile în carne și oase și am pierdut din abilitățile necesare pentru a naviga adevărate relații de prietenie. Social media ne face să credem că putem găsi oameni care ni se potrivesc, cu care ne putem înțelege ușor, urmărim pe cine avem chef și rezolvăm rapid orice neînțelegere cu un block. Dăm like, postăm, trimitem câte un meme și astfel păstrăm legătura cu prietenii. Ne chatuim în paralel cu 5, 10 oameni, avem mesaje din 7 grupuri, în orice moment de pauză putem să ne alungăm plictiseala cu ceva sau cineva. Dacă nu răspunde prietenul 1, nu e nimic, au răspuns prietenii 2 și 3. Nu ne mai antrenăm astfel răbdarea necesară într-un dialog față în față, trăind cu iluzia că celălalt este mereu disponibil, rapid și easygoing. Ne întâlnim mai rar și tindem să evităm confruntările cu scuza ”mie nu îmi plac conflictele” pentru a nu avea parte de frustrarea și disconfortul care apar inevitabil într-un dialog sincer dintre doi prieteni. Sau ne vedem atât de rar încât consumăm tot timpul trecând în revistă evenimente din viață, ceea ce va face întâlnirile confortabile, deoarece nu mai apucăm să ne provocăm reciproc, dar plictisitoare. La întâlniri, păstrăm telefoanele aproape pentru a ieși ușor și rapid din orice situație neplăcută în loc să o rezolvăm cu cel din fața noastră. Se pare că răbdarea, toleranța la frustrare și curajul sunt puternic afectate de tehnologie și lipsa lor ne fac relațiile de prietenie (și nu numai) superficiale și plictisitoare, furându-le poate chiar esența: capacitatea de a fi sinceri.
Suntem atât de obsedați de utilitate, eficiență și confort încât a investi timp și efort într-o prietenie pare de-a dreptul absurd. Și chiar dacă ce este adevărat că avem ceva de câștigat și din prietenii, s-ar putea ca, cele mai mari beneficii să nu fie cele legate de plăcere sau utilitate, cum ar fi plăcerea de a lua masa cu cineva sau companie și ajutor în a ne organiza concediul, ci cele care țin de felul în care ne transformăm de-a lungul vieții. Dar, așa cum zicea Aristotel, există mai multe feluri de prietenie și nu toate contribuie la fel la viețile noastre. Aristotel împarte prieteniile în trei categorii: prietenia utilitară, prietenia pentru plăcere și prietenia virtuoasă. Prietenia utilitară este cea care se bazează pe ajutorul reciproc, pe ceva util ce putem face unul pentru celălalt sau împreună. Prietenia pentru plăcere se bazează pe căutarea și obținerea plăcerii, ne vedem pentru a bea o cafea bună, a lua masa la restaurant sau a merge la un concert. Aceste două tipuri de prietenii sunt mai puțin rezistente în timp și se dizolvă cu ușurință atunci când scopul comun dispare. Prietenia bazată pe virtute, cea în care suntem prieteni cu o persoana pentru că o apreciem, este o formă superioară de prietenie, spunea Aristotel, pentru că aceasta ne ajută să trăim o viață mai bună. O viață bună pentru Aristotel înseamnă să ajungem la fericire (eudaimonia) găsind sens și scop în viață. Aristotel consideră prietenia ca un ingredient indispensabil pentru o viață bună. Oamenii pe care îi placi pentru ei înșiși, te influențează pozitiv și te împing să fii o persoană mai bună. Acest tip de relație, bazată pe caracterul a două persoane autonome, este mult mai rezistentă în timp decât cele două categorii anterioare și poate că este singura formă de prietenie adevărată.
Prietenia ca iubire de cunoaștere
Tot conform lui Aristotel, prietenii se iubesc unii pe ceilalți. Deci putem defini prietenia ca o relație de iubire. Dar nu orice fel de iubire, ci una din care lipsește erosul relațiilor romantice, cât și obligația morală și autoritatea relațiilor filiale. Prietenia este caracterizată de egalitate, libertate și auto-dezvăluire. Fiecare își alege prietenul după propriile preferințe, niciunul nu este obligat să o facă și fiecare se implică de pe o poziție de egalitate (nu este unul care știe mai multe despre celălalt, așa cum este în cazul relațiilor părinte-copil). Lawrence Thomas definește prietenia ca o formă de iubire de cunoaștere. Prin discuțiile cu prietenii ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, pe ceilalți și să înțelegem mai bine lumea în care trăim. Prietenii sunt ca niște oglinzi care ne ajută să vedem și acele lucruri pe care în solitudine nu reușim.
Ajungem să ne împrietenim cu cineva atunci când avem senzația că celălalt ne înțelege extraordinar de bine și că ne vedem pe noi înșine mai clar interacționând cu el. Prieteniile pornesc și se bazează pe momente de încredere și auto-dezvăluire. Chiar și atunci când nu împărtășim în mod direct ceva despre noi înșine doar comentăm despre ceva exterior. Dialogul caracterizat de respect reciproc și sinceritate ne va arăta mereu câte ceva nou despre noi în oglinda prietenului nostru, ceva ce auto-reflecția în solitudine nu ne-ar permite. Punând în cuvinte pentru prietenul nostru idei din lumea noastră interioară vom face un exercițiu de ordonare și clarificare a ceea ce gândim pentru ca celălalt să înțeleagă și vom putea înțelege mai bine văzând reacțiile celuilalt. Externalizăm gândurile și ajungem să le vedem într-o nouă formă prin mimica și răspunsurile prietenilor noștri. Prietenia ne ajută să vedem alte perspective, prin ochii celuilalt.
Prietenii au un acces privilegiat la lumea noastră interioară și astfel pot să o și influențeze. Prietenii contribuie la modul nostru de a gândi și de a fi. Prin prieteni devenim cine suntem, ei sunt co-creatorii personalităților noastre și ai filosofiilor noastre de viață. Prieteniile ne susțin să transformarea continuă, influențându-ne viața într-o foarte mare măsură. Prietenii sunt atât martori ai istoriei noastre personale, supape de eliberare în momentele grele dar și dușmani, cum zicea Nietzsche, care ne pun față în față cu adevăruri personale revelatoare și greu de acceptat.
Este o iluzie să credem că prieteniile sunt mai puțin importante decât relațiile romantice, sau că acestea din urmă le pot înlocui. Viața noastră va fi mereu prea săracă, prea plictisitoare și prea grea fără prieteni. Și chiar dacă pare dificil de deslușit ce înseamnă o prietenie, nu ne e clar care sunt limitele prieteniei, ce putem pretinde de la un prieten sau când o relație de prietenie merită încheiată, merită să ne punem aceste întrebări. Și chiar dacă viețile noastre sunt preapline de lucruri, călătorii, copii și joburi ele sunt cu siguranță prea sărace din cauza lipsei prieteniilor virtuoase. Vreau așadar să propun câteva idei pentru revitalizarea relațiilor de prietenie din viețile noastre:
Alegem mai degrabă să investim în prieteniile cu oameni de care ne place și îi admirăm pentru caracterul lor.
Reducem folosirea telefonului mobil pentru discuțiile cu prietenii și prioritizăm întâlnirile față în față.
Când urmează să ne întâlnim cu un prieten în loc să ne întrebăm ”ce vreau eu astăzi?”, să ne întrebăm ”ce ar fi bine pentru noi astăzi?”
Timp dedicat pentru prietenii – Se pare că timpul este un factor foarte important în crearea prieteniilor, de aceea prieteniile cele mai puternice se formează în anii de liceu când adolescenții petrec foarte mult timp împreună și mai rar la vârsta adultă când cei din urmă împart timpul între diferite responsabilități. Chiar dacă este mai dificillă crearea unei prietenii la vârsta adultă, aceasta nu este imposibilă dar este nevoie de multă perseverență și timp dedicat.
Acceptarea frustrării și a disconfortului – Chiar dacă prieteniile sunt caracterizate de momente minunate de ”te înțeleg perfect”, ”fix așa și eu” sau haz de necaz care ne ia câte o piatră de pe inimă, alături de ele există și frustrări legate de diferențele dintre noi și de disconfort când compromisul este necesar pentru a putea fi împreună.
Energie și dedicare – Relațiile de prietenie sunt complexe, ca orice relații. Vom avea parte și de certuri și de împăcări pentru care e nevoie să ne implicăm și să fim dedicați relației pentru a le face față.
Autodezvăluirea și sinceritatea – Poate cea mai importantă caracteristică și practică a prieteniei este exprimarea sinceră. Ne simțim inima mai ușoară când vorbim cu celălalt despre adevărurile noastre interioare iar asta este și ceea ce ne apropie.
Acceptarea confruntării – Chiar dacă uneori cel mai bun lucru din zi pare că ar fi o confirmare a ceea ce credem din partea prietenului nostru, vrem cu ardoare să fim înțeleși și susținuți, rolul prietenului este să ne și provoace în a ne vede limitele și erorile de judecată. Doar astfel putem reuși să ne lărgim perspectivele și să înțelegem mai multe din noi înșine și din lumea în care trăim. Un dialog cu respect și răbdare, despre ideile pe care le avem despre lume și viață, pornind de la o întâmplare oarecare, poate fi revelator. Putem să privim astfel de discuții ca pe mici laboratoare de examinare a ideilor.
“Asta e cea mai intimă conversație pe care am avut-o înainte de miezul nopții” spune Ana zâmbind jucăuș la finalul ședinței.
Unul dintre motivele pentru care m-a atras psihoterapia și pentru care încă o practic este că sunt avidă după intimități. Vreau să știu lucruri importante, să știu ce te doare și ce te bucură cel mai tare. Vreau să-ți fiu aproape, atât cât mă lași, vreau să simt emoții, să fie greu, să fie intens și apoi să fie ușurare.
Ce era cel mai greu de suportat în anii tinereții erau conversațiile despre vreme și întâlnirile în care nimeni nu era pregătit să împărtășească vreun adevăr important. Eram o ciudată care spunea lucruri pe care unii evitau și să le gândească. Căutam cu disperare parcă să sar direct la apropiere și intimitate. Rareori găseam pe câte cineva ca mine.
Acum e mai bine, eu m-am mai antrenat în politețuri iar ceilalți în intimități. Preferința rămâne.
Intimitatea are cel puțin două sensuri, dacă ne ghidăm după variantele ei în latină, chiar trei. Unul este acela de ceva care este doar al tău, secret, iar celălalt ce ține de ceva ce se creează între două persoane. Iar al doilea, are legătură cu primul, cu a împărtăși ceva ce îți este în mod profund specific sau poate secret, cu cealaltă persoană. Tot în limba latină găsim și un al treilea sens care la o primă vedere pare opus primului sau celor două de mai sus, și e acela de a ”impresiona”. De obicei a impresiona, se referă la tentativele oamenilor de a exagera și de a se ascunde intimitățile după o mască pentru a atrage atenția celorlalți. Deci de a prezenta ceva ce este fals, neautentic, departe de esența persoanei, opus intimității. Dar dacă ne gândim la artă, aceasta este o expresie mijlocită, exagerată, printr-o mască, a celor mai profunde intimități ale artistului. Iar arta are tocmai aceste intenții: de a exprima ceva intim și semnificativ, un adevăr important pentru artist și de a ajunge la ceilalți pentru a crea o impresie. Astfel, și a treia traducere din latină a intimității, are sens și se leagă de sau este o completare a primelor două.
Am putea defini intimitatea ca pe o capacitate de a arăta ceva ce ne este specific în acel moment din viață celuilalt, cu care suntem în contact și în același timp, de a fi curioși de specificitatea celuilalt și de a ne lăsa impresionați de ea. Când avem această atitudine, în întâlnirea cu celălalt vom fi sinceri, autentici și vom lăsa să se vadă acel lucru specific care face parte din adevărul nostru din acel moment. Vom fi în același timp suficient de curajoși să ne asumăm riscul ca acel ceva să fie respins de celălalt, iar asta este poate partea cea mai grea. Vom mai și fi deschiși să primim intimitatea celuilalt, specificitatea lui și să ne lăsăm influențați de ea. Vom fi deschiși să vedem cum se simt acele adevăruri specifice lui.
Warren Wilner definește intimitatea ca o capacitate de a-l experimenta pe celălalt ca întreg. Fie că celălalt este prezent sau nu, caracteristica esențială a unei relații intime este abilitatea persistentă a două persoane de a avea astfel de experiențe una cu cealaltă. Această experiență de a a-l percepe pe celălalt ca o persoană întreagă este diferită de cea în care îl percepem pe celălalt ca pe cineva care ne satisface parțial nevoile. Iar această concepție se bazează pe ideea că avem capacitatea specific umană de a transcende ceea ce este incomplet în ființa noastră și de a ne întregi astfel.
Intimitatea este posibilă doar atunci când ne gândim la individ în relație cu un altul. Martorul este la fel de important ca cel care se arată. Intimitatea se află între cei doi, în relație, iar ceea ce este intim, specific unuia, se poate manifesta ca intimitate doar atunci când este văzută și primită de celălalt. Și mai mult decât atât, atunci când celălalt reușește să îl perceapă ca întreg, să se raporteze la el ca la o persoană, nu ca la un obiect care satisface nevoi.
Astfel, intimitatea este esențială în procesele noastre de transformare de-a lungul vieții, din copilărie, până la final. Avem nevoie de martori care să ne vadă întregi, așa cum suntem ca să putem deveni așa cum trebuie să devenim. Avem nevoie de martori ai adevărurilor noastre interioare care sunt cizelate, transformate și schimbate pe parcursul devenirii noastre umane.
Intimitatea este inima și sufletul relațiilor apropiate. Intimitatea face relațiile mai bogate, le face vii, la face semnificative. Cercetările în psihologie pozitivă ne arată că intimitatea ne protejează și promovează sănătatea mintală: în intimitate putem găsi suport emoțional, reasigurare, și o mai profundă înțelegerea a propriei persoane și a celuilalt.
Așa că te las cu niște întrebări la care să reflectezi și la care poate chiar să răspunzi în scris:
Ce împărtășești esențial despre tine în relațiile tale apropiate în perioada aceasta din viață?
Cât de des o faci?
Ce lași să se vadă și ce ascunzi în relațiile tale semnificative?
Cât ești de deschis(ă) să primești unicitatea sau ciudățenia celuilalt?
Cât ești de deschisă să te lași influențată de celălalt?
Cât de tare te sperie gândul că vei fi influențată într-o anumită măsură de întâlnirea cu celălalt?
Cum poți să te liniștești și să redevii deschis în întâlnire?
În ce măsură vrei să te lași influențat?
Cum revii la tine atunci când parcă e prea mult?
Cum rămâi cu celălalt dar fără să ai senzația că te pierzi pe tine?
Cunoașterea sensibilităților relaționale de bază ne poate ajuta să înțelegem mai bine trăirile noastre interioare cât și dificultățile noastre relaționale. În descrierea acestora autorii s-au bazat pe pe cercetări extensive a relației de atașament a copiilor iar perspectiva vine ca o punte de legătură între psihopatologia tulburărilor de personalitate, așa cum a fost descrisă de James Masterson, teoria atașamentului și dificultățile relaționale pe care le avem cu toții. Eu o privesc astăzi ca pe o foarte reușită modalitate de a da sens experiențelor noastre interpersonale care sunt adesea dificile și uneori atât de greu de înțeles.
Originile teoriei sensibilităților de bază
Tipologia sensibilităților relaționale pornește de la teoria atașamentului care ne arată cum copiii dezvoltă un tip de atașament față de îngrijitorii lor de bază din primii trei ani de viață, care le modelează apoi toate relațiile viitoare de la vârsta adultă. Astfel, putem dezvolta un atașament securizat sau nesecurizat, organizat sau dezorganizat, care se manifestă în patru tipuri: anxios-dependent, evitant, ambivalent sau securizat. Pornind de la această teorie, inițial descrisă de Bowlby, s-a dezvoltat și programul Cercul Siguranței, o intervenție pentru părinții cu copii mici care îi ajută pe cei dintâi să își conștientizeze propriile tendințe relaționale pentru a-și putea ajusta mai bine comportamentul și atitudinile la ceea ce au nevoie copiii. Ce apreciez la aceaste intervenții este că se bazează pe cercetări extensive care au presupus multe ore de observare a interacțiunii dintre părinți și copii mici.
Sensibilitățile de bază se dezvoltă în copilăria mică, atunci când se dezvoltă și atașamentul, și se referă la un anumit set de îngrijorări sau preocupări pe care le avem vizavi de relațiile noastre. Acestea se vor vedea într-un set de obișnuințe comportamentale și atitudinale pe care le manifestăm față de ceilalți. Sensibilitățile de bază sunt definite pornind de la trei dificultăți care apar de obicei în construirea atașamentului copiilor mici: dificultatea cu autonomia și separarea (sensibilitatea la separare), dificultatea cu intimitatea (sensibilitatea la stimă) și dificultatea cu integritatea sinelui (sensibilitatea la siguranță).
Sensibilitățile de bază își au originea și în teoria psihodinamică a lui Masterson despre tulburările de personalitate, care a explorat originile lor în dezvoltarea individuală și procesele defensive care stau la baza tulburărilor de personalitate borderline, narcisică și schizoidă. Nu voi intra însă în detalii aici despre acestea ci voi continua prin a descrie mai mult sensibilitățile de bază, care, așa cum spuneam și la început, ne sunt caracteristice tuturor.
Cum se formează sensibilitățile de bază
Ce voi mai adăuga însă este faptul că această perspectivă pornește de la premisa că există un sine real care se dezvoltă într-o mai mare sau mai mică măsură în funcție de cât de mult a fost susținut de îngrijitorii din primii ani de viață ai copilului. Mahler susține că principalul rol al îngrijitorilor ar fi susținerea apariției sentimentului sinelui și a independenței, deci a ideii că ”eu sunt o persoană diferită de părintele care mă îngrijește și pot face propriile mele alegeri”. Pentru a ajunge la această concluzie copilul ar trebui să poată să iasă din relația simbiotică cu părintele și să dezvolte un simț al identității individuale. Acest proces are loc între 5 și 30 de luni ale copilului și este legat de dezvoltarea autonomiei. În acest demers susținerea și suportul îngrijitorilor sunt esențiale. Aceștia ar trebui să fie suficient de departe pentru a lăsa copilul să exploreze, sau să rămână în spate atunci când copilul pleacă în explorare, dar să fie suficient de aproape în caz că acesta are nevoie de confort sau refugiu. Masterson propune că modelele din aceste interacțiuni vor fi internalizate și vor organiza în continuare personalitatea individului. Răspunsurile îngrijitorilor și reglarea nevoilor copilului de conexiune, apropiere și de autonomie vor da formă sentimentului sinelui și capacității de a fi aproape de ceilalți și de a ne regla emoțional apoi pe parcursul întregii vieți.
În acest proces se dezvoltă și fiecare sensibilitate de bază, din incompleta disponibilitate a îngrijitorilor. Copilul, pentru că nu i se dă voie să exprime suficient unele nevoi, va dezvolta niște mecanisme defensive prin care i se va permite să rămână suficient de aproape de îngrijitor dar și să minimizeze impactul dureros pe care îl are lipsa de acceptare, toleranță sau conținere a diferitelor părți ale sinelui în relația lui cu îngrijitorii. Sensibilitățile de bază par a fi centrale pentru organizarea personalității individului și nu indică în mod necesar o patologie. Ele reprezintă partea stabilă a structurii psihice a unui individ, și, deși pot fi schimbate, rămân relativ stabile de-a lungul vieții și caracterizează toate relațiile din viața noastră.
Cele trei tipuri de sensibilități de bază
Sensibilitatea la separare este caracterizată de preocuparea că a fi separat ca individ într-o relație precede abandonul. Individul crede că trebuie să renunțe la propriile nevoi și țeluri pentru a evita respingerea și pentru a menține relația. Dificultatea pentru o persoană care este sensibilă la separare, este independența și ierarhia. Aceasta este vigilentă în a identifica distanțarea în relații și procupată cu disponibilitatea și iubirea celeilalte persoane. Strategiile pe care le-a dezvoltat pentru a menține apropierea de ceilalți ar putea include obediența, neajutoarea, intensificarea nevoilor și presiunea de a primi reasigurare și suport. Din punctul de vedere al părintelui, acesta va fi provocat de nevoile de individuație și de inițiativele de separare ale copilului. S-ar putea să apară frica de inițiativele copilului spre explorare și de semnele de autonomie și astfel să evite interacțiuni care încurajează independența copilului sau distanța dintre îngrijitor și copil. Asta s-ar putea să aibe implicații și asupra capacității persoanei de a pune limite, atât în relațiile amoroase, de prietenie sau de părinte-copil. A pune limite va fi experimentată ca un conflict și va fi asociată cu frica de o potențială separare. De asemenea, pentru astfel de persoane va fi dificil să stabilească ierarhii, reguli sau consecințe și va fi nevoie de un efort de auto-activare pentru asta.
Sensibilitatea la stimă se bazează pe convingerea că pentru recunoaștere și iubire este nevoie de performanță și realizări. Astfel, individul crede că a obține recunoaștere din parte celorlalți este a reține acceptare și este o protecție împotriva îndoielii că ei ar fi nedemni sau inadecvați. Strategii pentru a menține senzația că sunt speciali și demni de iubire ar putea include atitudinea de grandiozitate, încercarea de a ajunge la realizări sau perfecțiune, cât și fuziunea cu ceilalți, impresia că gândesc la fel. Persoanele cu sensibilitate la stimă sunt vigilente în a identifica critica și dezacordul și sunt foarte sensibili la părerea celorlalți despre ei. Vulnerabilitatea și recunoașterea greșelilor și a imperfecțiunilor este dureroasă pentru ei. Dezacordul este experimentat ca o ruptură în relație (care era fuzională, gândeau la fel) și ar putea semnala imperfecțiunea de neacceptat. Pentru astfel de părinți, momentele în care copilul experimentează stres sau nevoie de conexiune, vor fi interpretate ca dovezi de incompetență a părintelui, ceea ce ar putea duce la critică și respingere. Astfel de parteneri și părinți vor desconsidera nevoile de contact, confort și afecțiune și vor pune mai mult accent pe explorare și realizări.
Sensibilitatea la siguranță este exemplificată de o preocupare constantă în legătură cu pericolele care ar putea exista în apropiere de celălalt. Preocupări privind posibilitatea de a fi absorbit sau copleșit de nevoile și cererile celuilalt. Strategiile de evitare a intimității și de reducere a expresiilor emoționale vor ajuta individul să se simtă mai în siguranță. Doar că acestea vin cu costul izolării care poate fi la fel de intolerabil ca și senzația de a fi absorbit care apare în intimitate. Individul cu sensibilitate de siguranță este vigilent în a observa semne de control din partea celorlalți și are tentative de a gestiona asta prin crearea de distanță. Un partener sau un părinte cu sensibilitate la siguranță probabil se va simți amenințat de nevoia celuilalt de intimitate și apropiere. Intensitatea emoțională a unui copil sau partener s-ar putea să fie terifiantă pentru această persoană care s-ar putea să simtă că însuți integritatea sa ca persoană este amenințată de astfel de manifestări. Așadar, aceste persoane se vor aștepta de la ceilalți să fie auto-suficienți în reglarea emoțiilor intense.
Ce îmi place cel mai mult la abordarea celor de la institutul Internațional Masterson este faptul că intervențiile lor terapeutice, atât în munca cu familiile, cât și în terapia individuală se bazează pe cercetare și că încurajează autocunoașterea continuă atât pentru beneficiarii programelor lor cât și pentru psihoterapeuții care lucrează cu aceștia.
Articol parțial tradus și adaptat din ”The Core Sensitivities: A Clinical Evolution of Masterson’s Disorders of Self” de Poulsen B.E. și Coyne J. J.
EMDR este o psihoterapie care consideră că amintirile stocate disfuncțional sunt elementul central al dezvoltării psihopatologiei. Din această perspectivă, memoria integrează informații de natură senzorială, cognitivă, emoțională și somatică. Protocolul EMDR urmărește să re-integreze evenimentele trecute care au format problema prezentată, să adreseze și situațiile prezente în care problema este trăită și modul în care clientul ar dori să facă față provocărilor viitoare.
Cercetări în EMDR
Numeroasele cercetări indică faptul că EMDR realizează efecte terapeutice semnificative și de lungă durată. Aproximativ 20 de studii controlate au validat eficacitatea terapiei EMDR în tratamentul PTSD, în timp ce numeroase studii și rapoarte de caz indică eficacitatea EMDR cu o gamă largă de alte tulburări.
EMDR este criticat de o parte din comunitatea științifică, fiind astfel o metodă controversată. Voi împărtăși în continuare trei critici aduse acestei metode.
Controverse
Se spune adesea despre terapia EMDR că este de foarte scurtă durată, că în câteva ședințe poate rezolva o problemă veche și intensă de ani de zile. Sună prea bine să fie adevărat, nu-i așa? Și acesta este unul dintre motivele pentru care pare cam dubiosă la o primă vedere. Doar că, acele câteva ședințe se referă doar la faza de mișcări oculare, ori atât terapia prin EMDR, cât și procesul psihoterapeutic în care ea este integrată, sunt mai lungi. Așa cum spuneam și într-un articol anterior, este nevoie de câteva ședințe de cunoaștere și crearea alianței terapeutice, de câteva ședințe pentru identificare evenimentelor intense de viață din trecut, clarificarea unor resurse, după care se trece la faza de mișcări oculare pentru amintirea aleasă, după care mai există cel puțin două faze de încheiere. Așadar, chiar dacă intensitatea emoțională a amintirilor scade în câteva ședințe, pentru ca terapia să fie eficientă și completă, pentru ca experiența să fie integrată în viața persoanei și pentru ca aceasta să găsească noi strategii de coping și de relaționare mai potrivite în prezent, este nevoie și de alte ședințe care presupun autoreflecție prin dialog cu terapeutul, activarea imaginației, testare în realitate, construirea de noi sensuri.
O altă problemă legată de terapia EMDR este faptul că nu se poate explica de ce funcționează. Inițial s-a crezut că are legătură cu felul în care privim atunci când mergem înainte cu curaj, privind stânga-dreapta pentru a scana cu ce urmează să ne întâlnim, versus atunci când ne ferim privirea de frică. Apoi s-a crezut că este ceva legat de stimularea alternativă a emisferelor cerebrale. Nicicare dintre acestea nu au putut fi dovedite științific. Probabil cu ajutorul neuroștiinței care ne ajută să aflăm tot mai multe despre ce se întâmplă cu fascinantul nostru creier, vom afla în curând mai multe și despre cum și de ce funcționează terapia EMDR.
O altă critică formulată de Andrew Huberman în urma unui review și a discuțiilor purtate cu alți specialiști, este faptul că nu există în EMDR o fază care s-a dovedit că ar fi necesară în tratamentul traumei, și anume, aceea de a ne imagina viitorul cu noi posibilități și de a ne crea o asociere emoțională pozitivă cu aceste posibile situații viitoare. Această critică însă vine dintr-o incompletă cunoaștere a protocolului EMDR. Ultima parte a protocolului presupune tocmai un exercițiu de imaginație cu o desfășurare pozitivă a viitoarelor experiențe.
Chiar dacă nu este clar deocamdată cum funcționează, numeroase studii au arătat că este un tratament valid pentru o gamă largă de afecțiuni. EMDR este una dintre abordările psihoterapeutice de ultimă generație care a deschis drumul în domeniul psihoterapiei. Ea face parte din grupul Evidence Based Therapy, adică terapii bazate pe cercetări științifice și încă de la începuturile sale practicienii EMDR au sprijinit dezvoltarea cercetării clinice.
Salut! Sunt Arminda, psihoterapeut cu formare în Psihoterapie Pozitivă, Master în Consiliere Filosofică și EMDR și în acest articol vreau să-ți spun mai multe despre ce înseamnă să lucrezi cu un psiholog EMDR.
Informații generale
EMDR este un acronim pentru Eye Movement Desensitization Reprocessing, în Română ar însemna Reprocesare pentru Desensibilizare prin Mișcări Oculare. Da, știu, tot sună pretențios și greu de înțeles. În cel mai simplu mod posibil putem spune că este o tehnică de reducere a intensității emoționale legate de evenimente negative.
Aceasta a fost dezvoltată inițial de Francine Shapiro în SUA, în 1967, și a fost folosită și testată pe veteranii din războiul din Vietnam care erau foarte afectați în viața lor de zi cu zi de amintiri intense, cu senzația că evenimentul se întâmplă din nou, coșmaruri, stări de frică intensă, accese de furie, stări de tristețe profundă și inactivitate pe care le aveau la mulți ani după încheierea misiunii lor. Mai profesionist spus, aceștia sufereau de PTSD (Stres post-traumatic).
Așadar EMDR este folosit pentru stările emoționale de care ne simțim copleșiți precum frica, anxietatea, furia, tristețea sau stări de disociere, în care parcă nu mai suntem acolo, în momentul prezent, cu oamenii de lângă noi. Această tehnică poate contribui cu succes la tratarea afecțiunilor precum anxietate, atacuri de panică, depresie, PTSD sau traume. Este folosită atât pentru evenimente din trecutul îndepărtat precum traume din copilărie, abuzuri de diferite tipuri, cât și pentru evenimente recente precum accidente de mașină, probleme de sănătate cu intervenții medicale nu tocmai prietenoase pentru pacient, perioade lungi și nasoale de recuperare în care emoțiile negative au fost intense și care încă se simt și la câteva luni după ce evenimentele s-au încheiat.
Cum funcționează EMDR?
Terapia EMDR este o terapie structurată, bazată pe un protocol, care presupune concentrarea atenției persoanei pe amintirea deranjantă pentru o perioadă scurtă de timp și este însoțită de stimulare din partea terapeutului, de obicei prin ghidarea unor mișcări oculare, care duc apoi la o reducere a intensității amintirilor sau a intensității emoționale asociate cu acestea.
EMDR se adresează direct amintirii, deci direct sursei problemei, urmărind să schimbe modul în care aceasta este stocată în memorie, reducând astfel sau eliminând și ceea ce este problematic în viața persoanei în momentul prezent. Studiile clinice arată că are loc un proces rapid de reînvățare în timp ce se lucrează, care duce la un nou mod de a experimenta amintirile respective.
Pași și durată în terapia EMDR
Aceasta este o terapie de scurtă durată, cu o medie de 6-12 ședințe de lucru cu protocolul EMDR, dar este mai degrabă o metodă decât o terapie de sine stătătoare și va fi integrată în modalitatea terapeutică a fiecărui specialist. Pe de altă parte, este posibil și chiar frecvent întâlnit ca persoanele să beneficieze chiar și de o singură ședință cu EMDR, chiar și atunci când protocolul nu este complet încheiat.
Fiecare psihoterapeut are propriul propriul lui mod de lucru, bazat pe o formare în psihoterapie, și va folosi EMDR în momentul în care acesta decide că este potrivit. Asta înseamnă că, așa cum presupune orice psihoterapie, cu siguranță există o perioadă inițială de câteva ședințe pentru cunoaștere, crearea alianței terapeutice și stabilirea obiectivelor terapeutice. Apoi, o etapă foarte importantă pentru terapia EMDR este cea de identificare a evenimentelor din trecut. Cu cât este făcută această etapă cu mai multă atenție la detalii cu atât cresc șansele ca protocolul EMDR să funcționeze mai bine. După această etapă se poate trece la pregătirea persoanei cu informații despre proces și clarificarea unor resurse, descrierea amintirii, procesare și ultima fază de evaluare.
Faze în terapia EMDR
Așadar fazele din terapia EMDR sunt următoarele:
Identificarea evenimentelor din istoria personală
Pregătirea
Evaluarea amintirii
Desensibilizarea
Instalarea
Body scan
Incheiere
Re-evaluare
Exemple de situații în care EMDR poate ajuta
La fel ca și în cazul celorlalte terapii, terapia cu EMDR va fi folosită pentru a îmbunătăți o situație din prezent. Chiar dacă vom lucra cu amintiri mai vechi de cele mai multe ori, mereu vom porni de la o situație care ne supără în această perioadă a vieții noastre.
Situații intense la locul de muncă
De exemplu, o situație din prezent care ne-ar putea deranja ar fi că devenim copleșiți de emoții (anxioși, panicați, triști, rușinați sau chiar ne disociem – parcă nu mai suntem acolo și nu mai auzim ce se spune) atunci când un superior sau un colaborator pe care îl percepem într-o poziție superioară vorbește într-un anumit fel cu noi. Unii dintre noi ne simțim atât de nasol să interacționăm cu persoane pe care le percepem ca autorități încât evităm sistematic să facem acest lucru, unii devenim antreprenori, alții schimbăm des locurile de muncă sau evităm pe cât posibil să avem de-a face direct cu șefii sau alte forme de autorități din viața noastră. Această situație ar putea să ne afecteze capacitatea de a rezolva probleme la muncă sau capacitatea de a comunica cu unele persoane și astfel ar face ca totul să devină mult mai dificil. Ne-ar putea fi, de exemplu greu să cerem informații importante de care avem nevoie pentru a ne îndeplini sarcinile sau să ne afirmăm poziția în legătură cu o problemă, chiar dacă aceasta este informată și suntem în măsură să o facem, am putea avea tendința de a amâna sau de a încerca să aflăm prin alte căi care nu sunt la fel de sigure ca o întrebare directă. Astfel am putea ajunge la conflicte sau la stări negative care să persiste de-a lungul întregii zile de muncă sau chiar și după. Dacă am identifica și o situație din trecutul îndepărtat în care am avut niște emoții negative intense în legătură cu o autoritate (în primii ani de viață autoritățile din viața noastră sunt părinții), vom putea folosi în cel mai eficient mod protocolul EMDR pentru scăderea intensității emoționale legate de situațiile deranjante de la locul de muncă din prezent. Dacă nu am reuși să identificăm acel eveniment inițial care pare să fi declanșat situația, putem lucra cu EMDR pe cea mai veche amintire negativă pe care o avem în care ne-am simțit la fel.
Emoții intense în relația de cuplu
O altă situație din prezent de la care am putea porni ar putea fi emoțiile negative intense pe care le avem în conflictele din relația de cuplu. Pentru unii dintre noi conflictele sunt atât de intense încât ne vine să fugim și să ne ascundem. Ca adulți avem metode mai sofisticate de a face asta, mergem până în baie și închidem ușa, petrecem multe ore la cumpărături sau, cel mai simplu, luăm telefonul în mână și ne imersăm complet în realitatea de acolo. Altora ne vine să atacăm, adică să cicălim, să vorbim non-stop cu partenerul nostru sau cu altcineva despre asta, sau chiar strigăm și trântim. Atunci când emoțiile sunt intense și copleșitoare și pentru moment nu mai reușim să alegem cum să acționăm, făcând lucruri pe care le regretăm apoi, nu suntem ancorați în realitatea de aici și acum ca adulți, ci suntem într-o stare de panică și ne manifestăm automat prin strategii primitive de supraviețuire în fața pericolului. Acesta este un semn că emoțiile noastre intense de frică sunt asociate cu situații din trecutul nostru când, de exemplu, eram copii și nu stătea în puterea noastră să avem acces la un părinte care a ales să nu mai vorbească cu noi pentru o perioadă ca să ne învețe o lecție și ne-am simțit panicați, în mod justificat atunci, știind că depindem întru totul de el. Prin terapia EMDR vom adresa amintirea cea mai veche de acest gen pentru a avea efecte pozitive asupra trăirilor noastre din prezent, din relația de cuplu.
Emoții intense ca părinte
O altă situație pe care vreau să o menționez aici, care cu siguranță nu este mai puțin importantă, este cea din relația cu copiii noștri. Știm deja cu toții, cei care suntem părinți, că în aceste relații ne revin cele mai multe amintiri și că ei sunt cei capabili să ne apese butoanele, cum ne exprimăm adesea metaforic. Ca părinți, avem uneori experiența unor emoții intense care urcă brusc la un nivel maxim ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Este în mod special dificil atunci când avem parte frecvent de astfel de situații intense, în care parcă lucrurile urcă la o intensitate care ne copleșește și care ne afectează negativ relația cu copilul. Realitatea este că în aceste situații nu reușim să fim acolo pentru el și să îi oferim ghidajul și educația de care ar avea nevoie pentru boacăna pe care a făcut-o. În schimb, reacționăm intens și automat conform unor situații vechi prin care am trecut noi și care ne-au rămas ca obișnuințe adânc gravate. Și oricât am încerca nu reușim să le schimbăm. Se întâmplă asta atunci când emoțiile sunt extrem de puternice, ne copleșesc și nu mai reușim să luăm decizii ancorate în realitatea de aici și acum, ci luăm din experiența noastră veche și neplăcută de atunci în care eram lipsiți de putere și apărare și trebuia să țipăm să ne facem auziți. În acest caz, cel mai probabil, vom identifica una sau mai multe situații din copilăria noastră pentru a lucra cu desensibilizarea prin EMDR.
Vulnerabilități în urma unor situații extreme de viață
Terapia EMDR ne mai poate fi de folos atunci când am suferit în trecutul îndepărtat sau mai apropiat o traumă cauzată de un accident în care am fost implicați noi sau la care am fost martori, un abuz, sau proceduri medicale invazive care ne-au făcut să trecem prin stări emoționale negative intense și prelungite care nu dispar la câteva luni după ce acestea s-au încheiat. Este posibil ca în aceste situații, în care am fost foarte vulnerabili, să fi trecut prin situații de stres intens, de frică intensă, să ne fi simțit lipsiți de apărare și poate mai rău fără niciun suport sau chiar răniți de diferiți oameni din jurul nostru. Aceste evenimente pot uneori lăsa răni adânci și o vulnerabilitate mai mare apoi în fața greutăților vieții, creînd anxietate, frici de tot felul, atacuri de panică, tristețe prelungită sau amintiri recurente supărătoare prin flashback-uri sau coșmaruri.
Așadar, un psiholog cu specializare în EMDR te poate ajuta pentru gestionarea situațiilor de viață cu încărcătură emoțională intensă într-un timp relativ scurt, cu efecte pozitive ce rămân odată cu trecerea timpului.
Geamul stă larg deschis, cafeaua așteaptă pe blatul de la bucătărie să fie băută, pisica cu chef de joacă urmărește o muscă în timp ce pansamentul din sertarul de lângă aragaz moțăie de plictiseală. Contrar așteptărilor, este blocat aici de o veșnicie. Toți ai lui au plecat, rând pe rând, să oblojească rănile locatarilor. Ciudat lucru. Într-o familie cu un copil sub șase ani, te-ai fi așteptat să-și găsească rostul în viață mult mai devreme. Nu se întâmplase din păcate și cu fiecare zi ce trecea, pansamentul se simțea tot mai plictisit, mai bătrân și fără rost.
Dintr-odată se aude o bufnitură – pisica răstoarnă cana de pe blat și cafeaua se prelinge acum spre sertarele de dedesubt. Cineva se grăbește să repare dezastrul. Scoate totul din sertare, pune lucrurile pe pervaz și trece la șters. Chiar în acel moment, un porumbel aterizează pe geam și este alungat rapid de pisică. În scurta aterizare însă reușește să agațe cu gheara pansamentul. Oare se crede porumbel voiajor și pe mine mesajul de trimis?, se gândește el. Sper că nu mă ia drept plic cu semințe și că n-are de gând să mă ciocănească până la distrugere! Atunci chiar că viața mea nu va fi avut niciun rost! Dar la fel de subit cum l-a ridicat, porumbelul l-a lăsat să cadă pe un aparat de fotografiat, fixat pe un trepied. Fotograful cu ochiul lipit de obiectiv, remarcă o schimbare plăcută a luminii în cadre și continuă cu satisfacție. Când ridică privirea, vrea să îl dea la o parte dar realizează că schimbarea venise tocmai de la el. Și trebuie să recunoască, era fix ce îi lipsea: Puțină umbră în partea dreaptă. Perfect! Mulțumesc cerului pentru pansament!, exclamă el cu entuziasm și se apucă din nou de treabă. La finalul zilei de lucru, se oprește mulțumit și lasă pansamentul pe banca alăturată. Poate are nevoie vreun copil de el.
Spre seară, o domnișoară bătrână se apropie agale în plimbarea ei zilnică. Se așează lângă pansament și începe să admire chipeșii trecători, imaginându-și viața alături de fiecare, așa cum făcea de obicei: Ah, frumușelul, ce bine e îmbrăcat! Dar sigur e un narcisic și m-ar secătui cu laudele lui! Alcoolicul, nici să nu se gândească să se apropie! Maratonistul, nu ne-am potrivi, urăsc să alerg! Când nu trece niciun chipeș revine la reveria ei cu bărbatul perfect și nunta lor de vis. Plimbându-și absentă mâna pe bancă dă peste pansament și îl încolăcește în jurul degetului inelar zicând cu voce tare: Da! Vreau să fiu soția ta!
Rănit în amorul propriu și furios din cale-afară că acești indivizi îl folosesc anapoda, pansamentul speră că următoarea aterizare va fi, într-un final, pentru adevăratul lui scop în viață. Cu toate acestea, radarul lui interior îi spune că se află destul de departe de casă și că nu prea mai sunt șanse să ajungă înapoi, la cei care știu ce era cu el și ce îi fusese hărăzit să fie. Se simțea singur, plictisit, înstrăinat chiar și de sine, cam cum s-ar simți un astronaut pierdut în spațiu, se gândea el.Când se lamenta mai tare în sinea lui, un vânticel îl zvârle în fântâna arteziană din parc. Apa pătrunde treptat prin ambalaj iar el își spune: Niciun pansament nu a rezistat vreodată la apă, nici măcar cele rezistente la apă! După un moment de panică paroxistică, realizează că nu poate face nimic pentru a opri inevitabilul și se instalează în el o relaxare totală: pansamentul observă cum apa îl gâdilă ușor, simte razele soarelui care îl încălzesc la suprafața apei și aude pentru prima oară cântecul păsărilor din copaci.
Chiar dacă textul a fost scris cu scop beletristic, vreau să te invit la o mică reflecție filosofică. Formulează trei răspunsuri diferite la întrebarea de mai jos, trimite-mi-le pe email la armindadada@gmail.ro și vei primi un feedback și o altă întrebare de reflecție care reiese din ele.
Psihoterapia se află la intersecția dintre medicină și filosofie. În psihoterapie ne interesează diagnosticul sau tendințele patologice ale persoanei pentru a stabili planul potrivit de tratament, dar e absolut necesar să rămânem deschiși și curioși pentru a descoperi persoana și flexibili pentru a găsi noi înțelesuri și perspective împreună cu ea. E un paradox care e adesea greu de navigat. Și se poate întâmpla uneori să alunecăm prea mult într-o direcție sau alta: ne concentrăm pe a pune diagnostic și uităm de celelalte părți ale celui din fața noastră, sau suntem foarte curioși și flexibili riscând să ne pierdem într-o explorarea nedefinită care merge în derivă.
În psihoterapie avem de-a face cu viața unui om, care nu poate fi cuprinsă într-un diagnotic, e clar, și în care, pe lângă acea problemă de ordin psihopatologic, pentru care, uneori psihologia, psihoterapia și psihiatria au o rezolvare, un tratament, există și niște probleme adiacente, de tip existențial, pe care nu putem să le ignorăm dar nici să le rezolvăm. Probleme general-umane care pot fi doar văzute, numite și redefinite. Annlisa Rossi, consilier filosofic, propune termenul de ”dizolvare a problemelor” pentru rezultatul dialogului care are ca scop conștientizarea acestui tip de probleme și redefinirea lor. Acest demers duce în final la o acceptare a paradoxului sau a dificultății inevitabile și specifice ființelor umane și astfel la o mai bună capacitate de a-i face față. Este vorba despre un dialog reflexiv și colaborativ, în care cu răbdare ne gândim împreună, propunem câte o idee și le verificăm pe rând. Astfel, ne aflăm într-un soi de demers de cercetare. Suntem cercetătorii propriilor noastre idei și lumi interioare.
În acest demers, psihoterapeutul are o poziție de partener de cercetare a ideilor. El nu știe mai mult decât interlocutorul său, nu se gândește la diagnostice, ci caută să înțeleagă împreună cu cel din fața lui. Este vorba despre doi oameni care se alătură, pentru a descoperi natura unei situații, pentru a o clarifica și defini sau redefini. Cei doi sunt parteneri în descoperirea sensului, a umanității și a pradoxurilor existențiale.
Iar pentru observarea celor din urmă, atât psihoterapeutul, cât și partenerul său, au nevoie de o atitudine contemplativă. Contemplația este o condiție necesară înțelegerii. Iar pentru ca această stare de contemplație să apară, avem nevoie de o oarecare doză de melancolie, care ne invită să ne retragem în noi înșine și să privim spre interior. Doar aceasta ne poate face să lăsăm deoparte zgomotul întâmplărilor exterioare, pentru a descoperi și contempla aceste fenomene existențiale paradoxale.
Psihoterapeutul urmărește cu atenție limbajul, logos-ul, căci, cel mai bine o spune Lou Marinoff: ”limbajul este nava credințelor noastre, vehiculul intențiilor noastre, creuzetul voințelor noastre. Este de asemenea, modul principal, chiar dacă dureros de inadecvat, de exprimare a sentimentelor.” Cei doi vor analiza logos-ul cu un soi de detașare echilibrată, prin care putem observa ideile ca niște entități produse de mintea sau sufletul nostru, dar separate de noi. O detașare care ne ajută să evităm identificarea cu acestea și apărarea lor cu orice preț. Această atitudine ne permite să le examinăm și să le trecem prin filtrul logicii și a bunului simț.
Mai putem vedea rolul psihoterapeutului asemănător cu cel al unui antrenor. Acesta are sarcina de a provoca dialogul pentru antrenarea mușchiului gândirii. Prin întrebările sale, problematizează ideile interlocutorului său, astfel încât să îl provoace pe acesta să le examineze cu mai mare atenție: să le înțeleagă implicațiile, limitele, excepțiile.
De asemenea, într-un astfel de dialog, interesul rămâne doar pe prezent, deoarece știm că acesta înglobează trecutul și viitorul, fără a ne lăsa însă distrași de acestea. Examinarea limbajului și a atitudinii noastre din prezent, ne pot revela atitudinile noastre filosofice față de viață și lume, devenind astfel un izvor de autocunoaștere și înțelegere a vieții.
Sunt pe canapeaua din bucătărie, da, avem o canapea în bucătărie și îmi place mult. E mică și cam tare dar tot e mai confortabilă decât un scaun. Face ca bucătăria să fie un spațiu primitor în care poți să zăbovești și să te bucuri mai mult de căldură și timp. Un loc perfect pentru activități extinse și adiacente (sau nu) mâncatului.
Sunt așezată așadar, aproape pregătită să pornesc cina și puțin mai pregătită să scriu rândurile astea. Vreau să împărtășesc ceva intim despre mine și familia mea, puțin mai intim decât canapeaua din bucătărie. Asta a fost încălzirea.
Pentru că părinții acestei mici familii, adică eu și soțul, suntem cam prăpăstioși, bineînțeles că și copilul este, cum altfel? Așa că de ceva vreme, vreun an sau doi, facem în fiecare seară împreună cu el exercițiul celor cinci lucruri bune. Când spun împreună, mă refer la un părinte și un copil de obicei, uneori doi părinți și un copil, alteori doi părinți, un copil și o pisică. Oricum, copilul cooperează și lucrurile merg lin cu asta. Cu restul lucrurilor, nu intru acum în detalii.
Și mergând așa de bine lucrurile, mă gândesc că ar fi timpul pentru o nouă provocare. Împărtășesc și copilului: Știi, Vladimir, m-am gândit ca de azi să schimbăm puțin exercițiul și să zicem șase lucruri bune, după cum urmează: două lucruri despre mine, două lucruri despre ceilalți și două despre lume în general. Copilul deschide ochii curios, aprobă, eu dau un exemplu, zice și el. Super! A mers minunat, mă gândesc încântată.
A doua zi reluăm. Vladimir mă cheamă: ”Mama, hai să zicem cele șase lucruri bune!” Pesemne că ținuse minte schimbarea. Ce fain! Spune din nou mintea mea încântată de cât de ușor s-a conformat.
Mă cuibăresc în pat lângă el, încep eu, la care el mă întrerupe: ”Mama, vreau să aduc și eu o îmbunătățire la exercițiu. Ce ar fi ca în loc de două lucruri bune despre ceilalți, să spunem două lucruri rele?”
A doua zi a propus să spunem bancuri.
Iar negocierea continuă și în ziua de azi…
Sper că v-ați dat seama din tonul meu de până acum că îmi e greu adesea cu negocierile astea. Uneori sunt furioasă, alteori tristă, descurajată și exasperată, iar alteori mă amuză sau mă fac curioasă.
Dar când mă gândesc retrospectiv la cum merg lucrurile, ca acum, pe canapeaua mea din bucătărie, mă întreb despre semnificația acestei negocieri.
La o primă vedere negocierea este despre a impune copiilor ceea ce credem că este bine pentru ei și opoziționismul lor, pentru că sunt cele mai încăpățânate ființe din câte există și nu vor sau nu pot nicicum să înțeleagă că e bine și important. Negocierea reprezintă așadar o ciocnire dintre autoritate și autonomie. Noi vrem să impunem iar copilul zice că vrea altfel, și astfel ne arată că e o altă persoană, independentă și competentă.
Dintr-o altă perspectivă negocierea este o ocazie pentru cei doi sau mai mulți membrii ai unei familii sau ai unui grup, să își exprime nevoile și limitele. Astfel putem să ne arătăm unii altora cum s-au mai schimbat lucrurile de când am vorbit ultima oară, cum am mai crescut, ce ne mai place și ce nu, ce e important pentru noi și să aflăm cum putem fi alături unii de ceilalți în continuare. În acest fel are loc co-crearea unei realități comune în care vocile adulților și ale copiilor se împletesc în ceea ce numim o familie.
Și nu în ultimul rând, propun să vedem negocierea ca pe un dans al perspectivelor, o explorare comună a înțelegerii. Negocierile cu copiii pot fi niște mici dialoguri socratice, sau mijloace de cercetare filosofică în tărâmurile ideilor. În astfel de momente, în care entuziasmul inocenței se întâlnește cu percepțiile mai temperate ale experienței, cu toții avem ceva de învățat. Din ambele poziții putem afla câte ceva despre noi înșine și despre lume, putem clarifica, selecta și aprofunda ideile pe care le împărtășim. O atitudine investigativă și curioasă, de cercetători, este cea care ne duce la o înțelegere mai profundă a ideilor pe care le avem și la capacitatea de a distinge între bine și rău, nu doar la conformism sau la exprimarea nediferențiată a emoțiilor și nevoilor.
Așa că merită să ne întrebăm: cum susținem noi, în calitate de facilitatori ai acestor dialoguri, înțelepciunea inerentă fiecărui copil și cum favorizăm o călătorie spre o înțelegere mai profundă?
